Lăsăm în urmă zgomotele sfredelitoare şi urcăm grăbiţi scările. La etajul I, o siluetă străină ne blochează drumul. Are un ciocan şi se pregăteşte să-l folosească. Asemănarea cu o scenă de război e doar întâmplătoare. Suntem doi reporteri aflaţi nu în spatele liniei inamice, ci într-un bloc din Bucureştiul asediat de reperaţii generale.
Zgomotele nu-l deranjează prea tare pe subiectul „detaşării” noastre, general-locotenentul în retragere Nicolae Sebastian. E în camera sa şi ne aşteaptă, ne spune soţia veteranului de război.
„Nicky, haide că au venit oamenii de la ziar”, îl convoacă doamna Sebastian, pe un ton vesel.
Nu durează mult şi apare pe hol, sprijinindu-se într-un aparat ajutător. Ne oferim asistenţa, dar ne refuză ridicând ferm mâna dreaptă: „Ajută-te singur, asta am zis eu toată viaţa!”.
E principial, dar nu colţos. „Merg de 7 ani de zile cu ajutătorul ăsta, dar să ştiţi că am zile în care fug cu el”, ne spune glumind, cu un zâmbet în colţul gurii.
Malagambistul
Îmbrăcat elegant şi asortat – cămaşa cu pantalonii, cravata cu sacoul, îşi justifică şi la aproape 97 de ani porecla pe care ne mărturiseşte că a căpătat-o în tinereţe: Malagamba, de la artistul interbelic Sergiu Malagamba, personaj mereu aranjat „la linie”.
Are şi ceva din agerimea unui interpret pentru că nu îi ia mult să traverseze holul până în sufragerie. Doar a fost campion naţional la echitaţie.
„La antrenamente, cine cădea punea 5 lei la fondul comun Din banii strânşi ne-am făcut albume de fotografii„, spune generalul, conducându-ne către colţul sufrageriei unde îşi ţine majoritaea amintirilor. E un raft dereticat cu grijă – semn că doamna Irina Sebastian e la fel de ageră ca soţul – şi încărcat cu poze, medalii, dosare şi scrisori. De aceste răvaşe e cel mai mândru generalul. Sunt primite de la soldaţii pe care i-a condus pe front. Cea mai veche, ajunsă la o culoare aproape portocalie, e dată ’19 III 1943′ şi semnată ‘sublocotenetul Nistor Alexandru’. E o scrisoare de mulţumire pentru Nicolae Sebastian, care şi-a ţinut în viaţă toţi oamenii din subordinea sa în luptele care au început în iunie 1941.
„Nu cedez”
Încă se mai uită peste ele pentru că, după cum spune, „văd ca la 40 de ani„. Şi nu exagerează. Când colegul meu încearcă se se strecoare prin spatele său pentru a aranja obiectele de mobilier astfel încât să nu încurce, îl simte şi, fără vreun gest suplimentar, îmi spune, din nou pe un ton glumeţ: „Uite omul cu simţul artistic”.
La final, după două ore de discuţii în care a lăcrimat, a râs, dar a şi trântit cu pumnul în masă, generalul Nicolae Sebastian s-a distanţat de ajutător, şi-a îndreptat spatele şi mi-a întins cavaleresc mâna.
„Dacă nu pui pasiune, dacă nu te dăruieşti, nu-ţi iese nimic. Eu aşa am făcut. N-am cedat niciodată”, îmi mai zice, nu înainte de a-şi exprima dorinţa să ne mai vedem.
