Sǎptǎmâna trecutǎ s-a împlinit visul primarului Oprescu : Hala Matache, monument istoric, a fost demolatǎ. Asta, deşi în urmǎ cu doi ani promitea cǎ va cǎuta soluţii alternative şi aceste soluţii îi fuseserǎ oferite de cǎtre arhitecţi.
Împlinirea visului s-a petrecut, aşa cum şade bine oricǎrei acţiuni hoţeşti, la adǎpostul întunericului şi al codului de vreme rea. Puţinii activişti ai organizaţiilor de apǎrare a patrimoniului care au prins de veste şi au încercat sǎ protesteze, înfruntând vântul care te punea jos, au fost ţinuţi la distanţǎ de cǎtre forţele de ordine. Acţiunea a fost acoperitǎ legal de o autorizaţie de demolare, semnatǎ de cǎtre primarul Oprescu în aceeaşi zi, şi de un aviz al Ministerului Culturii. Cǎ avizul şi autorizaţia au fost emise cu încǎlcarea prevederilor legale (aşa cum rezultǎ din plângerea penalǎ depusǎ de Asociaţia Salvaţi Bucureştiul), n-a contat. Pânǎ se judecǎ, dacǎ se judecǎ, monumentul e iremediabil distrus, la fel ca multe altele din zona demolatǎ pentru construcţia arterei de legǎturǎ dintre Piaţa Victoria şi Palatul Parlamentului (bulevardul Uranus). Politica faptului împlinit ţine încǎ odatǎ loc de lege.
Sunt multe voci care spun cǎ modernizarea oraşului necesitǎ sacrificii, cǎ zona din jurul halei era un focar de delincvenţǎ ce trebuia asanat, cǎ la urma urmei construcţia nu era cine ştie ce. Probabil, sunt chiar majoritare, dacǎ ne uitǎm la încrederea de care se bucurǎ Sorin Oprescu din partea populaţiei, mǎsuratǎ atât la scrutinul din vara trecutǎ cât şi în sondaje de opinie recente. Asta nu demonstrazǎ decât faptul cǎ majoritatea bucureştenilor valorizeazǎ mai degrabǎ bunurile utilitare decât pe cele culturale.
În privinţa utilitǎţii construirii bulevardului Uranus, ar trebui spus cǎ el este expresia unei concepţii urbanistice, aceea a strǎpungerii centrelor marilor oraşe cu artere de trafic intens, caracteristicǎ anilor ’70. Ea a fost între timp abandonatǎ în marile oraşe europene, cǎci s-a dovedit cǎ nu rezolvǎ problemele traficului şi aduce un discomfort major orǎşenilor. În cazul Bucureştiului, normal ar fi ca orice lucrare de asemenea anvergurǎ sǎ urmeze un Plan de Urbanism General care sǎ defineascǎ, dupǎ o necesarǎ dezbarere publicǎ, tocmai strategia urmanisticǎ a oraşului. La ce oare a mai servit concursul organizat acum douǎ luni de cǎtre Consiliul general, prin care Universitatea Ion Mincu a fost desemnatǎ sǎ elaboreze acest PUG?
Cǎ mulţi dintre bucureşteni nu înţeleg importanţa valorii culturale a patrimoniului construit şi ireversibilitatea fiecǎrei distrugeri, e un lucru explicabil prin lipsa unei culturi urbane “aşezate”, în condiţiile în care cei mai mulţi dintre locuitorii oraşului sunt citadini abia la prima sau a doua generaţie. Când însǎ înregistrǎm o atitudine tributarǎ aceleiaşi concepţii chiar la cel desemnat sǎ apere cultura, lucrurile devin mai greu de explicat.
Actualul ministru al Culturii declara: “Hala Matache a devenit un fel de stindard al societǎţii civile, deşi în opinia mea ar fi fost multe alte monumente care ar fi meritat aceastǎ atenţie şi care au cǎzut fǎrǎ ca nimeni (sic!) sǎ se emotioneze. Nu cred cǎ e un edificiu care ar fi meritat”. Domnul Daniel Barbu nu e vreun semidoct, ori vreun politruc paraşutat în fruntea unui minister cu care nu are nici în clin, nici în mânecǎ. Dimpotrivǎ, este un veritabil om de culturǎ, un erudit. Cu atât mai mult mǎ uimeşte ignorarea din partea domniei sale a eforturilor, uneori dramatice, pe care le-au depus organizaţiile societǎţii civile pentru salvgardarea clǎdirilor de patrimoniu. Cǎ ele s-au izbit de fiecare datǎ de indiferenţa vinovatǎ a celor care erau plǎtiţi sǎ le apere, e lucrul care ar fi trebuit sǎ‑l preocupe în primul rând.
Domnul ministru invocǎ faptul cǎ el ar fi autorizat de fapt doar “strǎmutarea” halei. Cǎ ea va fi de fapt reconstruitǎ 40 de metri mai în spate. Dar tot dânsul recunoaşte, în aceeaşi intervenţie (Digi24, 27 martie) cǎ primǎria nu are bani pentru reconstrucţie. Deci, “strǎmutare” înseamnǎ demolare şi atât. Pentru cǎ, nu-i aşa, ministrul considerǎ cǎ “nu e un edificiu care ar fi meritat”. Cinismul mi se pare desǎvârşit.
