Si, la urma urmei, de ce nu ar coresponda presedintele cu premierul? Numai pentru ca pe ultimul epistolele primului il enerveaza? E constitutional si este si politicos sa te adresezi pe calea misivelor in relatia dintre cei doi, in oricare directie. Ba chiar e o proba de civilitate. Unde mai pui ca petitia populara depusa pentru abolirea taxei de inmatriculare auto – care a mobilizat intr-un mod de o consistenta fara precedent o serie de cetateni ai Romaniei, ducandu-i pana la Bruxelles – necesita o reactie oficiala. Uite ca ea a venit tot de la palatul cel mai sprintar si mai atent cu ce se intampla acolo jos.
Dar asta e una, iar fizionomiile politice ale jucatorilor – cu totul alta. In fapt, si presedintele, si premierul ilustreaza acelasi tipar uman demn de un comediograf talentat. In doua cuvinte, ambii incarneaza foarte aplicat "principiul anti-Robin Hood", formulabil succint in deviza: "Sa luam de la saraci si sa dam la bogati!", dar cu un frumos – si la fel de siret– corolar: "Sa fim cat mai puternici, pretinzand ca suntem cu cei mai slabi!". Tariceanu – nume predestinat acestei logici – ii pune la plata pe amaratii care isi cumpara masini, pretinzand vulpeste o convertire la demnitate nationala ("Sa nu umplem Romania de rable!"), la ecologism ("Sa protejam Romania de noxe!") si la o etica superioara ("Sa vrem pentru romani ce e mai bun in materie de automobile!"). Basescu, atent oricand sa marcheze, nu este nici el mai prejos, prefacandu-se ingrijorat de jumulirea supusilor, de parca nu e, si el, un functionar al aceluiasi stat care ia cu stanga din ceea ce, prin impozitarea unica, mimase ca da cu dreapta populatiei. Beneficiind ca toti ceilalti reprezentanti ai aparatului de banii de la buget, el are aerul ca se dezice de practica asta, ba chiar o spune pe sleau. De fapt, ce fac si unul, si altul in acest fel? Mint cetatenii ca le pasa. Adevarul crud si nud este ca romanilor li se impune o taxa pe motorizare, de parca indemnul subinteles ar fi: pastrati-va carutele, atelajele, caii, mergeti pe jos sau, cel mult, pe biciclete; fiti premoderni, recadeti in arhaic. Azi Tariceanu taie chitante auto, ieri Basescu decreta pe sosele "Aici sunt banii dumneavoastra!". Cam la fel sau, cum zicea un erou al lui Joseph Heller din Catch 22: "Ciac, pac, tot un drac!"…
Ca mai totdeauna, intrebarea care se pune este daca aceasta tipologie politiciana autohtona este noua, inovativa. Culmea, insa, nu romanii au inventat-o. Faimosul Goethe o surprindea foarte bine in fabula lui rimata despre jupanul Reinecke der Fuchs, adica – intr-o traducere din copilaria mea – Ranica Vulpoiul. Lupul paznic la oi e o figura bine cunoscuta si in folclorul nostru. Dar falsul haiduc are o cariera si mai fastuoasa. Cazul clasic ramane insa cel trecut in anecdota populara, Tepes insusi: ospatul si milosteniile pe seama pegrei societatii s-au transformat repede in executare a marginalilor prin incendiere. Ce le-a dat domnul cel aspru a fost infinit mai putin decat ce le-a luat. Modelul l-a copiat si Mihai Viteazul, la inceputul domniei, cand, incapabil sa se achite de datoriile facute prin Levant, i-a adunat pe creditori si le-a aplicat acelasi tratament radical, scapandu-i definitiv de grijile vietii. Mai aproape de noi, un conational imbogatit misterios, care a facut ulterior mare cariera capitalista in Occident, devenind chiar si un apropiat al lui Ceausescu, se spune ca ar fi fugit, pur si simplu, la timp, cu banii Legiunii. Banuiala mea este ca avand acest model in minte s-a apucat Eugen Barbu sa scrie povestea melancolica a lui Hrisant Hrisoscelu, eroul din Saptamana nebunilor, decazut din dragoste de o venetianca si pentru ca se droga drept consolare, care insa ajunsese unul dintre oaspetii cei mai extravaganti ai Serenissimei Republici pentru ca se infrupta ilicit din banii Eteriei… si daca e asa, si daca nu, potriveala nu poate fi negata.
Haiducii de genul acesta seamana mai degraba cu aventurile banditului francez Cartouche – interpretat intr-un film de succes al anilor ‘60 de Jean-Claude Belmondo –, care jefuia nobilimea cu placere, dar nu se omora cu datul banilor si bijuteriilor la saraci. Cam la fel se comporta si Laleaua Neagra intruchipata de Alain Delon, cam tot pe atunci, un nobil francez mascat ce-si insusea cu tupeu si iscusinta de spadasin banii si femeile altor nobili, fara a se preocupa de cei impilati.
… si uite cum, din aproape in aproape, constati ca haiducia mitizata in formula unor scriitori romantici nici n-a prea existat, cei scosi in afara legii fiind niste banditi, pur si simplu. Sa fi avut, saracii, monopolul violentei legiferate si niste functii reprezentative in stat, azi i-am fi celebrat ca pe niste figuri prestigioase ale unei epoci eroice. Cum ne fericim si cu actualii politicieni de frunte ai natiei.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
