Doua documentare de Thomas Ciulei si Alexandra Gulea s-au aflat, de curand, in programul Institutului Francez din Bucuresti. „Gratian” si „Dumnezeu la saxofon, dracu' la vioara” sunt realizate in ani diferiti – primul in 1995, al doilea in 2004 – si amandoua au fost premiate la festivaluri internationale.
Despre „Gratian”, unii cinefili spun ca e cel mai bun documentar realizat de Thomas Ciulei pana acum. Eroul sau este un barbat dintr-un sat transilvan, despre care satenii spun ca e „priculici”, adica varcolac. Filmul depaseste insa zona paranormalului (care l-ar fi facut insa mai interesant in Vest) si contureaza portretul unei persoane deosebite, pe muchia dintre geniu si nebun. Gratian e fiu de preot, dar pentru ca l-au blestemat parintii, iar casa ii e bantuita, a ajuns cersetor si s-a mutat intr-o cocioaba. Thomas Ciulei recurge la o abordare clasica si neimplicata. Il urmareste pe Gratian prin drumurile lui in padure ori cu sacul, pe la vecini, adauga comentariile din off ale lui Gratian, ori filmeaza in alb-negru, in contrapunct obiectiv, parerile satenilor. Nu il vom vedea pe erou transformat in lup, desi ni se da de inteles ca faptul e real. Dar il vom asculta povestind despre Dumnezeu, despre distantele care tind spre infinit, despre cum spera el ca in zece ani sa afle care e smecheria cu infinitul (apropo, cei 10 ani au expirat in acest an). Regizorul e atat de respectuos cu personajul incat lasa misterul intact, cu riscul de a-si dezamagi spectatorii.
Daca Gratian era o persoana libera sa fantazeze pe marginea infinitului, cu totul alta e situatia eroilor Alexandrei Gulea, pacientii Centrului social pentru recuperarea bolnavilor psihic de la Gura Ocnitei, judetul Dambovita. Autoarea ar fi dorit sa-si alcatuiasca filmul din cateva portrete, dar a optat pana la urma pentru un tablou general. Ritmul filmului e dat de chemarile la masa ale infirmierelor, singurul eveniment care pune niste marcaje in existenta plictisita a bolnavilor. Ramas cu amintirea nebunilor jucati de actori in „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, spectatorul va afla printre pacientii reali de la Gura Ocnitei cel putin doua personaje excelente. Filmul are secvente remarcabile, dar si multe in care dorinta de a filma cat mai frumos pare sa depaseasca nevoia de autenticitate. Realizat in maniera moderna, „Dumnezeu la saxofon, dracu' la vioara” nu isi epuizeaza subiectul si duce lipsa unei viziuni unitare care sa gaseasca numitorii comuni ai existentelor eroilor. Filmul nu spune nimic nici despre conditiile grele de viata ale pacientilor, care de anul trecut pana acum s-au inasprit pana la a-i infometa. Totusi, vederea acestor oameni blestemati (altfel decat Gratian) e o experienta deloc placuta.
