Goodbye Lenin – epilog romanesc

Expozitia de la Muzeul de Arta Cluj-Napoca, „Liviu Florean – 50 de ani de creatie” ma trimite la filmul lui Wolfgang Beker, celebrul de-acum, „Goodbye Lenin”. Realizata in cel mai pur stil realist sovietic, statuia lui Lenin pluteste deasupra Berlinului reunificat, umbra palpabila a unui trecut de care nu ne putem dezice altfel decat cu pretul amputarii identitatii colective.
Lenin ne face cu mana din inaltul Paradisului Socialist, dar in mod paradoxal nu ne putem desparti de epoca artei proletcultiste fara judecata de valoare. Ce va ramane in istoria artei romanesti din nenumaratele „scene ale vietii si muncii comunistilor”, poncife ale artei monumentale sau ale creatiei individuale aservite ideologic? Sunt intrebari la care istoricii de arta nu au raspuns inca sistematic. (Notam exceptia cartii Magdei Carneci, dedicata perioadei 1945-1989.)
Muzeele romanesti importante nu si-au asumat inca programatic rolul cercetarii si reevaluarii operei generatiilor de artisti, formati de epoca proletcultista. Retrospectiva Liviu Florean, propusa de criticul de arta Vasile Radu si oferita de Muzeul de Arta Cluj, initiaza acest proces al analizei obiective si propune artei romanesti o pagina a istoriei ultimei jumatati de secol.
Generatia lui Liviu Florean are un rol determinant in configurarea Clujului cultural postbelic, legat cu fire subterane de traditia interbelica a picturii transilvane si a reprezentantilor ei, profesori in nou infiintatul invatamant artistic de stat.
La Cluj, primei generatii de absolventi ai Institutului de Arte Plastice (careia ii apartine Liviu Florean), i-a revenit rolul aplicarii in arta a doctrinelor socialismului. Sunt artistii al caror timp de creatie se confunda cu cei 50 de ani de dictatura proletara.
Opera lor, fatalmente subordonata comandamentelor ideologice ale „obsedantului deceniu”, poarta amprenta duplicitatii. Pe de o parte creatia oficiala, aservita tematicii militant-mobilizatoare a realismului socialist, pe de alta parte opera de atelier netrucata, sincera, dar in care se resimt inevitabil compromisurile.
Vasile Radu ne propune sa decelam adevarul si daruirea artistului Liviu Florean, de militantismul formal al temelor, sa recunoastem contributia acestuia la efortul innoirii artelor din epoca. El s-a specializat in arta monumentala, de aceea aceasta prima retrospectiva, organizata la scurt timp dupa disparitia sa (30 ian. 2006) s-a lovit de dificultatea fizica a strangerii materialelor.
Fotografii documentare suplinesc absenta creatiei de arta monumentala: mozaic si fresca, raspandite in institutiile publice de la Cluj, Zalau, Bistrita sau Cugir. Creatia de sevalet, desi un „joc secund” la care a revenit in ultima parte a vietii, intregeste dimensiunea unei lucrari definitorii, semnate de artist, pentru contributia la istoria artei romanesti contemporane.