De curând s-a deschis la Arhivele Naţionale ale României o expoziţie excelentă dedicată vieţii urbane din Moldova şi Muntenia în perioada 1830-1916.
Expoziţia, coordonată de istoricul Dorin Dobrincu şi deschisă până în luna iunie, cuprinde o serie de documente privind planurile de urbanism ale oraşelor din Principatele Române şi din Regat, hărţi, dar şi litografii, fotografii şi cărţi poştale din epocă. Personajele surprinse în imagini emană tot farmecul şi parfumul epocii: de la bragagiii care comercializau celebra băutură răcoritoare făcută din cereale, sacagiii care vindeau apă, oltenii şi florăresele din piaţă la cucoanele ieşite la promenadă prin grădini şi parcuri, de la şaretele cu cai la tramvaiele electrice şi tot aşa.
Prezentarea făcută de Dorin Dobrincu expoziţiei abordează toate aspectele legate de urbanizarea Moldovei şi Ţării Româneşti. Istoricul a explicat că oraşele s-au constituit târziu şi au evoluat lent şi că erau foarte puţine la număr până la începutul secolului XIX. „Străinii care trec prin Principate atunci remarcă existenţa aici a Orientului, vizibil în îmbrăcăminte, obiceiuri, maniere, moravuri, muzică. Cele două capitale, Iaşiul şi Bucureştiul, au fost considerate de-a lungul secolelor XVI-XVIII de călătorii care le-au străbătut drept nişte sate mai mari, având în vedere lipsa sistematizării, construcţiile mici, haotice, uliţele desfundate, străbătute de-a valma de grupuri de oameni, cârduri de păsări şi turme de animale, lipsa canalizării, râurile care se revărsau la orice ploaie mai serioasă şi aşa mai departe”.
De la caftan la ţilindru
Primele legi care au pus cât de cât ordine în modul în care trebuie să se dezvolte viaţa din Principate, inclusiv în târguri, au fost „Regulamentele organice”, practic primele Constituţii care au intrat în vigoare în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova.
Din dorinţa de a se rupe de Orient şi a se apropia de Europa, „încă de la începutul anilor 1830, în îmbrăcămintea elitelor boiereşti şi urbane, caftanele, anteriele, şalvarii, meşii, işlicele şi alte piese de provenienţă orientală sunt abandonate în favoarea redingotelor, pantalonilor, pantofilor, pălăriilor tip „ţilindru” şi altor haine „evropeneşti” sau „nemţeşti”. În pofida progreselor vizibile, România rămâne o ţară a contrastelor în secolul XIX. Cum remarcau străinii care străbăteau regiunea, îndeosebi oraşele capitală, Bucureşti şi Iaşi, palatele erau lângă cocioabe, Dâmboviţa şi Bahluiul erau nişte şanţuri cu apă urât mirositoare, în pofida eforturilor de regularizare, doamnele şi domnii bine îmbrăcaţi se intersectau cu mahalagiii cu haine ponosite şi cu ţăranii în iţari şi opinci veniţi să vândă şi să cumpere din oraş, trăsurile elegante trase de cai scumpi treceau pe lângă carele cu boi costelivi, în timp ce porci liberi scurmau prin grămezi de gunoaie”, a mai explicat istoricul.
Deşi oraşele se dezvoltau vizibil, în 1899 în Regat 81,4% din populaţie locuia în sate, iar 18,6% în cele 68 de oraşe. După model european, încep să se traseze străzi largi, cele centrale fiind chiar pietruite. În Bucureşti, după Războiul de Independenţă, unele străzi sunt rebotezate. Astfel, Podul Mogoşoaiei devine Calea Victoriei, Podul de Pământ – Calea Plevnei, Podul Calicilor – Calea Rahovei, Podul de Afară – Calea Moşilor, Podul Beilicului – Calea Şerban Vodă.
Decadenţa „burghezo-moşierească”
Treptat, încep să se construiască case mari şi chiar ansambluri arhitecturale la care contribuie din plin arhitecţii români. „La Bucureşti s-au construit mai ales de la sfârşitul secolului XIX multe case impozante. Casa Monteoru a fost ridicată pe Calea Victoriei la 1887-1889 de Grigore C. Monteoru, industriaş şi filantrop bucureştean, după planurile lui Ion Mincu şi Nicolae Cuţarida. Casa Vernescu a fost construită de juristul şi politicianul liberal G. Vernescu tot pe Calea Victoriei, la 1889, după planurile aceluiaşi Ion Mincu. Acesta din urmă avea să facă în 1886 şi casa Lahovary. Palatul Cantacuzino a fost ridicat la 1900 după planurile arhitectului Ion D. Berindei. Tot el avea să facă planurile şi pentru extinderea casei Romanescu din Craiova, la 1903. Prinţul Grigore Sturdza a construit un palat masiv în actuala Piaţă a Victoriei; finalizat în 1901, el avea să devină sediul Ministerului de Externe. Nu doar arhitecţii găsesc de lucru în oraşele care încep să strângă din ce în ce mai multe bogăţii. Pictorii fac decoraţii: Gheorghe M. Tattarăscu în casa lui Scarlat Creţulescu; Ştefan Luchian în vila Mathilda.”
Cu toate acestea, populaţia se confrunta cu lipsa apei potabile şi cu incendiile frecvente. În schimb noile invenţii au prins foarte repede. Iluminatul public în Capitală a trecut de la torţe la gazul lampant în 1856, petru ca să ajungă în 1882 la curentul electric. „RATB”-ul din epoca beneficia de tramvaie cu cai, dar şi, din 1894, de cele electrice. Prima linie de telegraf s-a construit în 1854, iar telefonul a intrat în primele case din Bucureşti în 1884. Primul automobil a circulat în România în 1889 şi, după cum spune Dorin Dobrincu, deja în 1904 maşinile erau suficient de numeroase – la Bucureşti erau 64 – pentru a-i determina pe proprietarii acestora să constituie în acelaşi an „Automobil Clubul Regal” care a organizat prima cursă care a avut loc în acelaşi an pe ruta Bucureşti-Giurgiu şi retur.
