Miercuri are loc la București un mini-summit al statelor membre NATO din Europa Centrală și de Est, destinat pregătirii Summit-ului Alianței de anul viitor de la Varșovia. În pofida optimismului afișat, fostele țări comuniste sunt departe de a împărtăși aceeași poziție față de NATO sau, mai exact, față de amenințarea rusă.
În cadrul unei conferințe găzduite ieri de German Marshall Fund, ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, a declarat cu mult optimism că „reuniunea de mâine va demonstra, o dată în plus, că statele afectate de noile provocări de securitate sunt în egală măsură pregătite să își asume responsabilitățile necesare pentru a asigura stabilitate și securitate în beneficiul Aliaților …
și al partenerilor Alianţei“. Ultimele cuvinte trimit transparent la Ucraina, Moldova și, eventual, Georgia, statele foste sovietice care au ales, cel puțin în declarații, o cale diferită de a fostului hegemon, dar adevărul este că statele din regiune nu sunt nici pe departe „egal pregătite să își asume responsabilitățile necesare“ etc.
Acest lucru este vizibil încă dinainte de debutul discuțiilor din componența delegațiilor. Dacă majoritatea statelor sunt reprezentate la cel mai înalt nivel, Cehia a ales să îl trimită pe președintele Parlamentului, semn clar că președintele Miloș Zeman nu este interesat în discuții despre NATO. Asta pentru că, vechi comunist, Zeman este un entuziast al strângerii legăturilor cu Rusia, la fel ca și cel mai influent om al Guvernului de la Praga, oligarhul, și, totodată ministru de Finanțe, Andrej Babiș.
Din partea Ungariei participă președintele Ader Janos, dar în Ungaria președintele nu are nici o funcție executivă, nici în politica externă, nici în cea internă, iar singurul om care contează în politica ungară, Viktor Orban, este un susținător declarat al lui Vladimir Putin și un avocat al strângerii legăturilor cu Moscova.
Slovacia va fi reprezentată de președintele Andrej Kiska, dar există o prăpastie uriașă între pozițiile pro-occidentală a președintelui și populismul anti-american și pro-rus al prim-ministrului Robert Fico, așa că poziția Slovaciei nu este niciodată clară. Este drept, Slovacia a acceptat pe tăcute instalarea unuia dintre cele șase microcomandamente NATO pe teritoriul său după ce Fico proclamase că mai bine iese din politică decât să primească baze NATO pe teritoriul slovac, dar este greu de crezut că este pregătită să accepte mai mult decât atât. În sfârșit, Bulgaria, deși a schimbat guvernul socialist prorus, rămâne întotdeauna o necunoscută în privința poziționării între Rusia și Occident.
Din cele nouă participante rămân așadar cinci state care susțin creșterea prezenței NATO la granița estică a Alianței, dar și aici există interese diferite. Polonezii țintesc potul cel mare și nu ascund că își doresc în continuare – a spus-o cu numai două zile în urmă ministrul lor al Apărării – o bază militară permanentă pe teritoriul polonez. Acest lucru a fost respins în primul rând de Germania, care dorește să respecte înțelegerea din anii 90 privind angajamentul de a nu instala „forțe militare substanțiale“ pe teritoriul noilor state membre NATO și, în al doilea rând, de americani, care se arată dispuși, în schimb, să dovedească mai multă flexibilitate în interpretarea termenului „forțe substanțiale“. Pentru americani – nu și pentru ruși, desigur – substanțial înseamnă o brigadă, adică până la 5.000 de oameni. De aceea ar fi dispuși să accepte, scria săptămâna trecută Wall Street Journal, amplasarea câte unui batalion (800-1.000 de militari) în Polonia și în fiecare dintre cele trei state baltice, ceea ce s-ar situa sub definiția rezonabilă a forțelor substanțiale, dar ar reprezenta un bun mijloc de descurajare a Rusiei, nu atât în prevenirea unei invazii pe scară largă, ci a incursiunilor „omuleților verzi“ pe care Putin pare să-i prefere în ultima vreme.
Cert este că și secretarul general adjunct al Alianței, Alexander Vershbow, s-a declarat pregătit „să mergem mai departe de Planul de pregătire pentru creșterea capacităților operaționale adoptat anul trecut în Țara Galilor“, dar a admis că nimeni nu știe în prezent ce înseamnă acest „mai departe“. Cert este că nici o astfel de desfășurare minimă de forțe care să fie pusă sub comanda NATO nu este o certitudine, pentru că ea ar trebui aprobată în Consiliul Nord-Atlantic și, în afară de Germania, mai există și alții (Italia, Grecia, chiar Franța) care s-ar putea opune. De aceea Polonia și președintele Andrzej Duda și-ar dori ca măcar statele din flancul estic să adopte o poziție unitară, dar este o unitate greu de obținut, dată fiind reorientarea spre Moscova a statelor amintite.
România nu are probleme nici cu numărul de trupe, nici cu obținerea aprobării din partea Consiliului Nord-Atlantic, pentru că baza de la Kogălniceanu este o bază americană, nu NATO, și ca atare numărul de trupe și echipamentele sunt o afacere bilaterală româno-americană. Unde are nevoie însă România de NATO este în asigurarea unei prezențe navale cvasi-permanente, tot pe bază rotațională, în Marea Neagră, care să funcționeze ca mijloc de descurajare pentru flota rusă din Crimeea și pe care americanii singuri nu o pot asigura tot timpul.
Andrzej Duda știe că pentru a-și atinge obiectivele și pentru a obține o sporire consistentă a prezenței militare NATO pe flancul de vest trebuie să lucreze cu România și a venit la București cu două zile înainte de summit pentru a lua pulsul autorităților de la București. Rămâne să vedem cum își va juca președintele Iohannis cărțile și cum va ști să își valorifice atuurile astfel încât să obțină sprijinul Poloniei în chestiunile de interes ale României.
