Rusia vieţuieşte în contextul ambiguu al diarhiei (guvernare simultană a doi suverani), pe care Moscova postsovietică o promovează de vreo două decenii. Astăzi, la vârful puterii stau Vladimir Putin şi Dmitri Medvedev, două personaje care adesea gravitează la poli opuşi. Atunci când şeful statului înclinat spre liberalism, Medvedev, spune un lucru, autoritarul şef al guvernului, Putin, spune un altul şi opus, comentează reputatul editorialist italian Enzo Bettiza în La Stampa, potrivit Agerpres.
Oare diarhia care conduce Federaţia Rusă este armonioasă în strategia de fond şi discordantă în aparenţa tactică calculată? Sau odată cu trecerea timpului şi îndesirea problemelor, diarhia ca atare, deşi programată şi aprobată de Putin, va deveni în final conflictuală? Pe scurt: oare demersurile divergente şi pentru moment indescifrabile ale celor două personaje sunt studiate la masa de lucru sau sunt mai degrabă simptomele unui dezacord fiziologic tot mai puţin latent?
Succesiunea de evenimente ce au avut loc de la sfârşitul lunii martie până în zilele care au precedat Paştele – atentatul de la metroul din Moscova, acordul telefonic dintre Medvedev şi Obama privind dezarmarea nucleară, întâlnirea de la Caracas dintre Putin şi Hugo Chavez – readuce în atenţie o serie de contradiţii „diarhice”, cărora nu li se poate da o interpretare imediată şi convingătoare.
Ce prevede răsunătorul acord încheiat prin telefon de preşedinţii rus şi american? Ei vor semna la Praga, la 8 aprilie, o reînnoire a tratatului Start privind reducerea reciprocă a focoaselor nucleare, aducându-le la limita de 1.550 atât pentru arsenalul Moscovei cât şi pentru cel al Washingtonului. Dar adevărata substanţă politică, mai mult decât strategică, a noului compromis între cele două superputeri, va trebui să includă un avertisment clar împotriva proliferării nucleare, ce are astăzi în Iran ţara care o încalcă cel mai alarmant. Dacă uraniul îmbogăţit va dota Teheranul cu bomba atomică va fi greu să se stăvilească valul nuclear războinic în multe ţări, nu numai islamice, care au ambiţia de a se dota cu această armă. Medvedev va trebui să fie garantul rus al neproliferării garantate, la rândul ei, de partea americană, Obama.
Dar iată surpriza care are în ea un element de neverosimil, potrivit editorialistului. Nu la multe zile după atentatul terorist de la Moscova şi cu foarte puţine zile înainte de semnătura pusă pe dezarmare, la Praga, îl vedem pe premierul Putin făcând o mişcare antiamericană în contrast clar, pentru a nu spune în dezacord, cu climatul de detensionare favorizat de preşedintele Medvedev faţă de America, prin înţelegerea telefonică cu Obama. Putin a debarcat ca un unchi miliardar în capitala incendiară a dictatorului Chavez. Aici a stipulat circa 30 de acorduri privilegiate. A fondat o „joint venture” petrolieră, care va asigura cel puţin pe hârtie Venezuelei 60% din profitul obţinut, cu ajutorul Gazprom şi asociaţii, din producerea a 450.000 de barili de petrol brut pe zi, provenit din foarte bogatul bazin Orinoco. Dacă Chavez, singurul şef de stat care a fost alături de Moscova, în 2008, împotriva Georgiei, pare să aspire la succesiunea ideologică şi emblematică a lui Fidel Castro, prietenul său Putin dă impresia în aceste zile că merge pe urmele filocastriste ale lui Hruşciov, în temutul an 1962.
Fraza cea mai simptomatică, care nu se regăseşte în documentele oficiale, a fost pronunţată de Chavez cu prilejul conferinţei de presă care marca întâlnirea: „Nu vom face bomba atomică, dar vom dezvolta cu ajutorul Moscovei energia nucleară în scopuri paşnice”. Aceste cuvinte par scoase din limbajul răsturnat al preşedintelui iranian Ahmadinejad, un antiamerican solidar cu Chavez, unde „nu vom face” şi „scopuri paşnice” înseamnă exact contrariul.
Astfel, via Chavez, Putin se leagă în mod ininteligibil după atentatul de la Moscova, chiar de Ahmadinejad, care este aproape de realizarea bombei şi neostil martirilor de matrice islamică.
De ce parte se situează între timp Medvedev? Este un „porumbel” de hârtie sau un „tigru” ocult şi el? În acest punct, admiţând că Putin îl va lăsa să meargă la Praga, cum va putea explica sau justifica schimbările neaşteptate ale politicii ruse în prezenţa ingenuului şi utopicului Barack Obama?, se întreabă, în final, semnatarul articolului.
