L-am urât pe Geo Bogza când eram elev. Eram nevoiți să citim și să comentăm pasaje din „Cartea Oltului“, un râu pe care nu cred că mulți dintre noi, crescuți la malul Mării Negre, îl văzuseră vreodată. Un râu care nu ne spunea nimic – mai ales unui elev de gimnaziu, chiar dacă avea un profesor excelent. Mai târziu, în facultate, profesoara care îmi coordona lucrarea de licență mi-a recomandat să citesc „Eu sunt ținta“, o carte a Dianei Turconi, un dialog al lui Geo Bogza cu aceasta, de fapt, în ultimele zile de viață ale scriitorului. Am descoperit o altă lume, un Geo Bogza incredibil, un om cu o poveste de viață fascinantă. Un scriitor care a trecut prin iadul închisorii, de două ori, pentru „Poemul invectivă“, teoretician al avangardei. „Cartea Oltului“ nu este, sunt convins, cea mai bună lectură pentru un copil de 10-11 ani, dovadă că nu mai apare în manualele alternative, dar asta nu știrbește cu nimic importanța operei lui Geo Bogza.
Scriu aceste rânduri pentru că remarc un nou val împotriva clasicilor, o nouă revoltă împotriva sistemului. Din păcate, argumentele extrem de solide de a reforma sistemul de învățământ sunt combinate cu atitudinea de rebel față de marii clasici ai literaturii. Nu mai vrem să predăm Eminescu, la Limba și literatura română, ci le citim copiilor din Mark Twain. Da, dacă îi citești unui copil de 10 ani „Memento mori“ nu va înțelege mare lucru. Multe manuale sunt însă calibrate la vârsta elevilor. Cei din clasa a opta, de exemplu, învață trei poezii când studiază genul liric. „Lacul“ lui Eminescu, „Izvorul nopții“, de Blaga, „Emoție de toamnă“, a lui Nichita Stănescu. „Frumoaso,/ ţi-s ochii-aşa de negri încât seara/ când stau culcat cu capu-n poala ta/ îmi pare/ că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste văi/ şi peste munţi şi peste șesuri/ acoperind pământul/ c-o mare de-ntuneric. Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea.“
O doamnă profesoară, în vogă acum, spune că nu le mai citește copiilor nimic din clasici și că preferă lecturile autorilor străini, cu care copiii rezonează, pe care le înțeleg. Nu trebuie să fii nici licențiat în Litere, nici profesor de română ca să știi că poezia de mai sus, „Izvorul nopții“, merită să fie studiată și place elevilor. Sigur, nu se compară cu „Harry Potter“, din care li se citește copiilor la orele de română, dar nici nu trebuie să se compare. Mai ales că manualele nu sunt prăfuite la modul absolut. De exemplu, nu lipsesc, în clasa a șaptea, scriitori contemporani, cum ar fi Mircea Cărtărescu, iar în clasa a VIII-a, la lecturi suplimentare, în manualul la care mă refer, este trecut, de exemplu, Isac Asimov.
Dacă ne raportăm la valoarea universală a operelor literare (arbitrară, evident) sau la popularitatea lor, nu ar trebui să mai studiem, probabil, niciun autor român. Pe la 1800, Ienăchiță Văcărescu, precursor al literaturii române moderne, scria versuri ca acestea: „Când nu te văd am chinuri/
Și când te văd, leșinuri“ sau
„Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/ Zării o floare, ca o lumină./ S-o tai, se strică!/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul şi mi-o rădică“. Cu 500 de ani mai devreme, Dante scria „Divina comedie“. Aceasta nu înseamnă însă că ar trebui să studiem numai Dante sau numai
Shakespeare. Și în Italia sau în Anglia sunt aceleași probleme de receptare a unui text clasic de către adolescenți. Înseamnă doar că a auzi de Ienăchiță Văcărescu și a-i citi versurile cu zâmbetul pe buze și poate cu câteva recomandări critice din excelenta „Dimineață a poeților“, a lui Eugen Simion, face parte, infinitezimal poate, dar important, din construcția identitară a unui român. Nu pentru a crea roboți naționaliști care să cânte „Noi suntem români“ la fiecare petrecere cu lăutari, ci pentru a conștientiza că nu poți fi cetățean european înainte de a-ți cunoaște apartenența la o cultură a originilor.
În altă ordine de idei, dacă ne raportăm la dorințele elevilor, probabil că nu mai trebuie să citim deloc, doar se fac filme după cele mai bune cărți, nu-i așa?
Să dai vina pe Eminescu pentru problemele școlii românești, pentru faptul că circa 40% sunt analfabeți funcționali, este greșit. Un profesor bun știe cum să-i apropie pe elevi de marii poeți și romancieri români.
Problemele orelor de Limba și literatura română sunt altele. Avem profesori care, iată, refuză să citească din autorii români; avem alți profesori care preferă, încă, să utilizeze clișee în interpretarea textelor; elevi cărora li se impune un anumit mod de receptare a poeziei, deși nu ar trebui să existe, în această privință, niciun canon. Manualele de gimnaziu sunt pline de chestiuni de gramatică, uneori prea complicate pentru elevi, exprimate în metalimbaj care îi încurcă de cele mai multe ori. Școala, în general, se bazează pe memorat, metodele de predare nu s-au schimbat mult, elevul nu este încă un partener în actul de educație, ci un receptor. Profesorii au devenit mașini de completat hârtii, pentru orice activitate este nevoie de acte, de semnături, de ștampile, orice dosar implică zeci sau sute de pagini de hârțogăraie, birocrația în acest domeniu s-a amplificat incredibil. De ce să mai faci un cerc de lectură dacă pentru aceasta îți trebuie mai întâi o aprobare de la Consiliul de Administrație, care are nevoie de un dosar consistent pentru a-ți permite lucrul acesta? Când eram licean, era nevoie doar de un ceainic, de niște biscuiți și multe… cărți. Cât despre un cerc de creație literară? Același lucru: dosarul care trebuie să conțină argumentul, obiectivele, o miniprogramă… Până întocmește dosarul, un profesor riscă să piardă scânteia care l-a făcut să se gândească la asta.
Și pentru că tot vorbeam de profesoara care face furori pe net cu metodele sale inedite de a face educație… Am văzut că doamna nu le dă voie copiilor să deschidă gura decât dacă au o machetă de pluș pe bancă. Mi-a adus aminte de un film, „Die Welle“ („Valul“). Profesorul și elevii unei clase se hotărăsc să creeze, pentru un experiment, o societate autocratică. Prima măsură luată este ca niciun elev să nu mai vorbească neîntrebat. Curios sau nu, au hotărât să aplice metoda pe care mulți dintre noi o cunoaștem din comunism: profesorul întreabă, elevii ridică mâna, profesorul numește pe cineva dintre ei, elevul desemnat se ridică regulamentar în două picioare și formulează răspunsul.
Școala românească are probleme grave, de sistem. E (încă) o școală în care elevii se plictisesc, devin un fel de roboți. Nu Eminescu este, însă, de vină.
