Calin Popescu Tariceanu a considerat, recent, ca era cazul sa semnaleze aplecarea Cabinetului sau spre valorile NATO. La scurt timp dupa respectiva declaratie, opinia publica era informata, fara mare valva, ca distonantul Radu Stroe fusese decazut din pozitia candidatului la postul ministrului Apararii – functie cu certa pondere, precum si expunere cu ocazia apropiatului Summit NATO de la Bucuresti. Perseverarea asupra persoanei lui Stroe ar fi (re)confirmat, in ultima instanta, doar atitudinea indiferent-desconsideratoare a premierului fata de NATO si setul de valori reprezentate de Alianta.
Incidentul "Stroe" laolalta cu seria declaratiilor si gesturilor proruse facute de reprezentantii liberali si aliatii acestora au reusit sa provoace circumspectia mai multor state membre privind gradul de fidelitate fata de NATO a actualei administratii de la Bucuresti. Tariceanu a depus toate eforturile pentru a submina constant occidentalismul explicit al lui Traian Basescu – de regula prin varii numiri destinate reducerii influentei adversarului nr. 1 in domeniile politicii externe si de aparare. Ca astfel erau diminuate si sansele celui de-al doilea stat ca marime din Europa de Est devenit membru NATO in vederea dobandirii unei ponderi pe masura in cadrul Aliantei nu pare a-l fi deranjat catusi de putin.
Presupun ca daca Basescu nu ar fi existat – sau, eventual, doar sub forma unui cosmar care mai bantuie, din cand in cand, somnul dulce al sefului de guvern –, politica externa a lui Tariceanu s-ar fi dovedit identic de amfibologica in materie de obligatii fata de NATO. In pofida ravnitei imagini de tehnocrat modern, premierul ramane un personaj eminamente balcanic. Pe perioada comunismului, atat el si familia sa, cat si principalul sau aliat Dinu Patriciu au actionat in baza unei strategii simple, menite a garanta, mai intai, supravietuirea in conditiile unor vremuri vitrege, iar ulterior o prosperitate notabila. "Polita" lor de asigurare consta din inexorabila politica de incheiere a cat mai multor aliante si intelegeri – astfel ca negocierile puteau continua in liniste oricare se dovedea tabara invingatoare rezultata din bataliile purtate pentru putere.
Poate ca in Balcani o asemenea politica a fost, intr-o oarecare masura, logica – vulnerabila pozitie geografica a regiunii de cert interes pentru marile puteri rivale va fi necesitat, eventual, si respectiva strategie de plasare a propriilor "pioni" in toate taberele concurente, tocmai pentru a evita, in final, un dezastru total. Dar in anul de gratie 2008 se impune categoric intrebarea despre actuala utilitate a vechii strategii, respectate cu atata sfintenie de Tariceanu, de urmare a tuturor cailor care se ivesc, indiferent cat de strambe s-ar dovedi si indiferent de destinatiile lor doar in aparenta certe?!
Daca va persista cu disruperi constante ale fluxului strategiilor NATO, fie si in chestiuni minore, Romania se va autoizola, o indepartare completa a tarii din Alianta nefiind imposibila in cazul vreunei crize majore europene – iar efectele ar fi, indubitabil, analoage celor de acum 60 de ani. Spre deosebire de Ungaria, unde fostul lider al tineretului comunist Ferenc Gyurcsany nu se fereste sa-si afiseze deschis simpatiile promoscovite, Tariceanu va continua, probabil, sa actioneze ceva mai circumspect. Daca ar fi de competenta sa, premierul nu ar numi nicicand in fruntea serviciilor secrete vreo persoana cu doctoratul obtinut la Academia Felix Djerjinski, ci l-ar promova mai degraba pe Marius Oprea, dat fiind ca acesta are reputatia unui intransigent adversar al securistilor – aspect benefic pentru imaginea Romaniei –, pe cand parghiile puterii institutiei in cauza ar reveni, desigur, altcuiva. Aceasta forma mai mult sau mai putin subtila de duplicitate s-a dovedit, din 1945 incoace, o dominanta a politicii facute la Bucuresti. Uneori strategia a dat si mai da roade, dar de cele mai multe ori se repercuteaza direct asupra autorilor ei postcomunisti – precum au putut constata Ioan Mircea Pascu si Adrian Severin cu ocazia tentativelor lor de amagire a Occidentului pe diverse teme si prin varii modalitati.
Metodele neortodoxe si radicale la care a recurs Tariceanu in lupta sa cu Basescu au determinat, pana una-alta, un scepticism crescand la adresa primului din partea politicienilor occidentali avizati in materie de Balcani, suspiciunile fiind practic la fel de mari ca, odinioara, cele privind persoana lui Ion Iliescu. Indiferent de cuvintele mieroase pe care Tariceanu va gasi de cuviinta sa le adreseze liderilor tarilor membre NATO reuniti la Bucuresti, perceptia ca premierul roman se suceste dupa cum bate vantul va fi greu de inlaturat din mintile mai-marilor lumii.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
