Reţelele virtuale nu trezesc spiritul civic, ci îl construiesc de la zero. RL arată cum a evoluat activismul politic pe Internet şi cine sunt cei care însearcă să construiască “o altfel de Românie”.
Internetul mişcă oameni: 200.000 de cetăţeni au făcut cea mai mare curăţenie din istoria României; clienţii nemulţumiţi ai băncilor s-au întâlnit pe forumuri şi le-au dat împreună în judecată; Bucureştiul s-a umplut de biciclete în urma unor campanii pe bloguri.
Tinerii petrec mai mult timp pe Internet decât la televizor, conform unui studiu Soros. A venit revoluţia care dă peste cap moleşeala legendară a românilor şi îi aruncă în mijlocul implicării civice?
Nu tocmai. Toate iniţiativele de a face “un alt fel de politică” au eşuat, deşi au strâns zeci de mii de fani. Doar sindicatele mai scot mii de oameni în stradă, mai mult la plimbare. Protestele ONG-urilor, deşi popularizate intens prin reţele sociale, abia dacă mai adună o mână de activişti. Ce se întâmplă, atunci?
CeRe este o organizaţie care a pornit în 2006 să încurajeze participarea publică. Într-unul dintre programele lor, merg într-un cartier şi încep să întrebe din uşă-n uşă: ce probleme sunt în zonă? Dintre oamenii care acceptă să discute îi aleg pe cei implicaţi şi îi cheamă să se întâlnească unul cu altul. Grupul dezbate, se consultă cu ceilalţi locuitori din cartier şi alege o problemă pe care vrea s-o rezolve, apoi luptă pentru ea. Aşa au şanse bune să-şi asfalteze o stradă sau să facă un nou părculeţ.
CeRe nu creează grupul – el există deja oricând oamenii au o problemă comună. Dar ei nu pot face nimic dacă nu comunică. CeRe îi pune îl legătură şi atunci încep să conteze, să lupte pentru interesele lor. Atunci se naşte implicarea civică.
Internetul face acelaşi lucru, dar nu mai e nevoie ca oamenii să fie din acelaşi cartier. Aici e magia lui.
Răscoale împotriva băncilor
Scriitorul Clay Shirky, unul dintre “profeţii Internetului”, povesteşte următoarea situaţie: Banca HSBC a scos o ofertă foarte avantajoasă pentru studenţii britanici şi mulţi şi-au deschis conturi. Apoi, la începutul vacanţei, a eliminat avantajele. Banca miza pe faptul că schimbarea e grea: un student supărat o să se hotărască cu greu să-şi mute contul în altă parte. Apoi, oricât de supăraţi ar fi studenţii, n-o să poată da un răspuns serios. Câteva telefoane nervoase şi gata. Ce nu luau în calcul era Facebook.
Unul dintre studenţi a făcut grupul “Opriţi marea jecmăneală HSBC!“. Spre oroarea băncii, mii de oameni s-au alăturat şi au început să scrie din proprie iniţiativă instrucţiuni detaliate – cum să te muţi la altă bancă. Apoi au trimis scrisori ziarelor şi problema a ajuns pe prima pagină a BBC. Avantajul organizaţional al HSBC dispăruse, clienţii erau brusc la fel de organizaţi. Atunci studenţii s-au gândit «Dacă tot ne-am cunoscut, ce-ar fi să mergem şi să protestăm în stadă, în faţa sediului HSBC?» N-a fost nevoie, pentru că banca le-a dat imediat înapoi avantajele promise.
“Asta nu s-a întâmplat pentru că mii de oameni erau supăraţi. S-a întâmplat pentru că mii de oameni erau supăraţi şi puteau vorbi între ei“, spune Shirky.
Sună a poveste frumoasă din Anglia, dar acelaşi lucru s-a întâmplat la noi anul trecut. Volksbank, Raiffeisen, BCR şi alte bănci s-au trezit că clienţii lor nu mai asistă morocănoşi şi pasivi la nedreptăţi. Mii de oameni s-au asociat pe Internet şi le-au dat împreună în judecată. Cazul a fost săptămâni întregi în presă şi a influenţat legile şi politicile băncilor. Indiferent dacă vor câştiga sau nu procesele, ceva s-a schimbat fundamental în felul în care sunt trataţi clienţii: acum pot riposta.
Hipsteri împotriva dictaturii
Primele acţiuni coordonate pe Internet au fost flashmob-urile (acţiuni scurte şi aparent spontane). Clay Shirky spune că ele au apărut în 2003, când un tip care se semna “Bill din New York” a început să trimită e-mailuri în masă, care chemau oamenii la o anumită oră într-un anumit loc să se bată cu perne sau să facă alte lucruri aparent spontane şi inexplicabile. Flashmob-urile au devenit o modă, s-au răspândit în Toronto, Londra, Paris şi alte oraşe mari. Dar iniţiatorul era de fapt un jurnalist de la revista Harper’s, care voia să facă mişto de hipsterii care ar fi în stare să facă orice tâmpenie li se pare “rebelă”.
Doar că, în 2006, flashmob-ul ajunge în Belarus, ţară sub dictatură. Cineva a scris pe un blog «Hai să ne strângem în Piaţa Octombrie din Minsk mâncând îngheţată.» Atunci, lumea a avut ocazia să vadă cum în Belarus poliţişti sub acoperire arestează tineri pentru că mănâncă îngheţată. Asta voiau protestatarii, să atragă atenţia asupra regimului absurd. Ceea ce la New York e distracţie, la Minsk e acţiune politică foarte eficientă.
La fel ca în cazul băncilor, avantajul statului e organizarea. Înainte, cetăţenii nu puteau concura cu asta. Acum, Internetul le permite ca în probleme punctuale să se organizeze mai bine decât statul.
Unde e Bucureştiul între New York şi Minsk?
Din punctul ăsta de vedere, e în cea mai rea poziţie: românii se pot exprima într-o mulţime de feluri, dar sunt dezbinaţi. 70% declară că nu se poate avea încredere în cei mai mulţi oameni (conform unui raport al Academiei Române). Degeaba te poţi exprima liber dacă nu-ţi pasă de cei care te ascultă.
De ce revoluţia nu va fi pe Twitter
În contextul ăsta, activismul online poate fi chiar dăunător. “Avem impresia că ne facem datoria cu un click şi ne simţim impăcaţi cu asta”, spune Florina Presada de la Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe). Implicarea oamenilor ar putea fi canalizată spre acţiuni mai productive.
Malcolm Gladwell, un sceptic al activismului online, adânceşte problema. Într-un articol din The New Yorker, intitulat „De ce revoluţia nu va fi pe Twitter“, el spune că reţelele sociale sunt bune pentru schimbările mici – hai să donăm câte 5 lei pentru un bolnav de cancer, hai să salvăm caii din Letea. Asta pentru că sunt bazate pe legături slabe între oameni. Îţi poţi convinge toţi cei 2000 de prieteni de pe Facebook să dea Like la o cauză, dar nu îi poţi convinge să-şi pună viaţa în pericol. Pentru schimbările mari, de sistem, e nevoie de legături puternice, de prieteni „reali”.
Mai mult, schimbările mari au nevoie de planificare. O reţea de 10.000 de oameni nu poate face o strategie coerentă. E nevoie de o ierarhie. Gladwell dă exemplu mişcarea pentru drepturi civile din America anilor ’60. Martin Luther King, liderul carismatic, avea o echipă proprie de sute de oameni, fiecare cu sarcinile lui, care coordona mulţimile de protestatari în cele mai mici detalii.
„Dezavantajele reţelelor nu contează dacă nu sunt interesate de schimbarea sistemului – dacă vrea doar să sperie sau să umilească sau să facă tărăboi. Dar dacă vrei să iei cu asalt o structură puternică şi organizată trebuie să fii o ierarhie.”
„We did it, Romania!”
Gladwell ignoră, însă, că ierarhiile şi reţelele se pot combina după bunul plac. Cea mai mare acţiune socială din România ultimilor ani exact asta a făcut. „Let’s do it, Romania!” a fost pornită de câţiva tineri hotărâţi să aplice o reţetă estoniană: să cureţe toată ţara într-o singură zi. S-a format o echipă centrală, împărţită pe departamente, şi o mulţime de echipe regionale care coordonau, mai departe, voluntarii. Adică o ierarhie.
Tărăboiul a început pe Internet şi s-a extins în ziare şi la televizor. Cu toate astea, cu câteva zile înainte erau înscrişi pe site doar 50.000 de oameni, din care nu se ştia câţi o să se prezinte cu adevărat. Atunci s-a întâmplat magia. Lumea a început să povestească pe bloguri, Facebook şi Twitter cu ce-o să se-mbrace în ziua cea mare, ce zonă şi-a ales şi câţi prieteni are în echipă.
O săptămână întreagă a fost cel mai pasionant subiect de pe net. S-a format o reţea imensă de oameni interesaţi, iar valul de entuziasm a transformat indecişii în pasionaţi. Ierarhia a pus la punct infrastructura, dar reţeaua a scos din casă de patru ori mai mulţi oameni decât s-au înscris iniţial: 200.000.
„Câştigi cu ardeiul”
Mult mai greu s-a dovedit să mişti ceva în politică, deşi activismul pe Internet a debutat fulminant în România, cu campania din 2004 a lui Băsescu pentru primăria Bucureştiului. Responsabilii sunt agenţia de publicitate GMP şi Webstyler, aripa ei de Internet. Şeful Webstyler e Bogdan Niţu, un tânăr de 33 de ani, care arată de 23. Ne întâlnim la sediul lor, o vilă impunătoare din centru, şi povesteşte mândru cum a descoperit setea de exprimare a internauţilor:
“În 2004 nu exista ideea de reţea socială. Ne-am bazat campania pe un joc: «Câştigi cu ardeiul». Trebuia să treci consilierii strada, o banalitate. Singura metodă prin care se puteau exprima era că la finalul jocului puteau lăsa un mesaj. S-au jucat ca nebunii, nu ne-a venit să credem! Ajungeau să comunice între ei prin mesajele alea. Au fost câteva zeci de mii care au terminat jocul şi au lăsat mesaje.”
Câteva luni mai târziu, la prezidenţiale, aceiaşi oameni au creat “Guerrilla Digitală”: “Lumea putea să uploadeze poze pe site şi noi le selectam. Am făcut un banner care spunea «Internauţi, la arme!». A avut o rată medie de click de 79%. Nu le spuneam să voteze, le spuneam să se implice. A funcţionat pentru că publicul de Internet era al nostru.”
Cine face „o altfel de Românie”?
Acum, publicul de Internet nu mai e al nimănui. Ce fac partidele? Evgeny Morozov, un cercetător bielorus care studiază efectele politice ale Internetului, spune că politicienii sunt de fapt bucuroşi că lumea vorbeşte atât în public. „În trecut, statele obişnuiau să tortureze oamenii pentru informaţiile pe care le pun acum de bunăvoie pe Twitter.”
În plus, partidele se pot implica în orice iniţiativă şi o pot deturna cu uşurinţă. PSD, PDL şi PNL fac deja asta cu succes pe site-urile de ştiri, unde secţiunile de comentarii sunt inundate de mesajele postacilor. Înainte de alegerile din 2009, am intrat într-o echipă de postaci politici şi am văzut cum „haita” e trimisă să desfiinţeze orice dezbatere, sondaj sau manifestare apare pe Internet.
Politica pe Internet nu se limitează la asta. Cele mai active dezbateri între intelectuali nu sunt la televizor şi nici în ziare, ci pe platforme online cum ar fi CriticAtac, Contributors şi VoxPublica. Chiar şi politicieni consideraţi reformişti au început să folosească blogurile ca să preseze pentru schimbare, exasperându-şi colegii de partid.
Dar asta nu s-a tradus în mişcări politice pe Internet. În timp ce acţiunile civice punctuale au avut succes, mişcările pentru „o altfel de Românie” au rămas în coadă de peşte. Principalul motiv e că nimeni nu ştie prea clar cum ar trebui să arate acea „altfel de Românie”. Generaţia de pe Internet nu mai are două variante din care să aleagă, ca cei din anii ’90. De fapt, nu mai are nici o variantă, ci trebuie să-şi inventeze singură una.
Citiţi în ediţiile viitoare cum încearcă activiştii Facebook să revoluţioneze mentalităţile care conduc la corupţie, dar şi povestea unui român care a înfiinţat Partidul Online din Canada şi vrea să introducă democraţia directă.
