„Înainte să plec din România, agenţii poliţiei secrete m-au contactat de două ori. Prima dată, mi-au spus că nu se ştie încă dacă mi se va permite să părăsesc ţara împreună cu familia. (…) A doua oară, mi s-au transmis următoarele: «Vei avea voie să pleci, dar fii cu băgare de seamă. Poţi să-l predici pe Cristos cât vrei, ştim că eşti pastor, dar să nu ne aduci atingere. Să nu-i critici pe comunişti. Dacă vei face asta, vom găsi noi un gangster care să te lichideze, pentru 1.000 de dolari. Vorbim cu cărţile pe masă. Tu vii din închisoare, unde ai putut întâlni oameni care au fost aduşi din Vest înapoi în ţară». Şi aşa era. Cunoscusem în puşcărie un preot ortodox, Vasile Leul, care fusese răpit din Austria. (…) Al treilea lucru pe care mi l-au spus: «Ne mai putem descurca cu tine şi în alt fel. Te putem distruge moral. Vom inventa o poveste legată de femei, bani sau orice altceva, iar oamenii vor fi suficient de proşti ca să ne creadă povestea. Dacă ne vei atinge, te vom distruge»“.
Richard Wurmbrand, ale cărui cuvinte sunt redate mai sus, este unul dintre martirii puşcăriilor politice din România, un suflet căruia, prin supliciu, comuniştii i-au intermediat relaţia cu sfinţenia.
Citatul e doar o parte infimă, poate cea mai “uşoară”, a unei depoziţii tulburătoare pe care pastorul Richard Wurmbrand a făcut-o la 6 mai 1966, în faţa Congresului SUA. Comisia condusă la vremea respectivă de senatorul Thomas J. Dodd era interesată de modul în care comunismul persecuta şi exploata religia. Sfidând avertismentele date la plecare de torţionarii săi, pastorul Wurmbrand le-a oferit americanilor o imagine infinit mai cuprinzătoare. Pe lângă natura tenebroasă a raporturilor dintre religie şi ateismul ştiinţific, a demascat cele mai inimaginabile orori carcerale la care asistase sau pe care el însuşi le trăise cu puţini ani înainte. Iar pentru suprema convingere a audienţei, a tăcut la un moment dat pentru a-şi da la o parte hainele şi a lăsa cicatricile de pe propriul corp să-i întărească mărturia.
Pastorul Wurmbrand vorbea 14 limbi, a fost încarcerat aproape 14 ani (1948-1956 şi 1959-1964) şi a stat aproape 1000 de zile la izolare, locul în care miracolul devine ultima linie de apărare în faţa nebuniei. Şi pentru că nu au reuşit să-l omoare, în cele din urmă comuniştii l-au vândut pe Richard Wurmbrand în schimbul a 10.000 de dolari, achitaţi de o organizaţie creştină din Norvegia.
Între 1956 şi 1959, altfel spus între cele două “sejururi” petrecute în puşcărie, pastorul a continuat să predice. Cum activitatea sa de misionar într-o lume afundată de peste un deceniu în întuneric era ilegală în raport cu morala comunistă, pastorul şi-a ţinut slujbele în secret. Totul se petrecea în case de rugăciuni ad-hoc. Se întâlneau acolo om cu om, dar niciodată nume cu nume. Regula supravieţuirii era clară: pentru a nu fi interceptaţi de Securitate, participanţii se găsesc unii pe alţii după consemne, nu se declină identitatea, iar locul şi ora se transmit în ultimul moment.
Pastorul Richard Wurmbrand s-a stins în 2001, în Statele Unite ale Americii, şi a putut pleca împăcat. Nu doar că a rezistat torturii, nu doar că a demascat apoi ororile comunismului şi a continuat să predice, dar numele său continuă să inspire oameni care joacă astăzi un rol-cheie în lupta cu sistemele totalitare contemporane şi cu complicii lor.
„Salvarea lor poate dura şi câteva luni“
Americanul Tim Peters este unul dintre ei. Pastor evanghelic, domnul Peters este unul dintre pionierii operaţiunilor de salvare a refugiaţilor nord-coreeni.
Situaţia acestor oameni e tragică. Riscându-şi viaţa, trec ilegal frontiera şi intră din Coreea de Nord în China. Fără resurse şi adesea fără haine sau încălţăminte, cu psihicul la pământ şi cu un licăr aproape stins de speranţă că vor reuşi cumva să ajungă în Coreea de Sud – mulţi dintre ei femei cu copii – se trezesc într-un no man’s land în care sunt vânaţi de poliţia chineză, traficanţii locali de persoane şi spionii Phenianului.
Potrivit expertului român Grigore Scărlătoiu, director executiv al Comitetului pentru Drepturile Omului în Coreea de Nord, un think-tank din Washington, atitudinea Beijingului nu are nici o bază legală. „Conform interdicţiei de expulzare şi returnare inclusă în articolul 33 al Convenţiei din 1951, «nici un stat contractant nu va expulza sau returna, în nici un fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice»”.
În atare condiţii, pentru aceşti prigoniţi aflaţi la cheremul tuturor, puţinii oameni ca Tim Peters fac diferenţa între viaţă şi moarte sau între viaţă şi tortură plus moarte. În fine, între viaţa de până acum şi eventualitatea uneia noi.
„Reţelele clandestine au fost extraordinar de importante. Domnul Tim Peters este un simbol al acestor eforturi, fiind prezentat, acum câţiva ani, chiar pe coperta Time Magazine. Datorită vizibilităţii pe care o are acum, este implicat mai puţin în eforturile depuse în terţe ţări. Prin contribuţiile semnificative ale acestor reţele, 27,000 de nord-coreeni au reuşit să ajungă în Coreea de Sud, iar mai bine de 5.000 trăiesc (oficial) în alte ţări. Numărul nord-coreenilor care trăiesc în China este mult mai mare, însă este dificil de stabilit cu exactitate“, adaugă domnul Scărlătoiu.
Prin organizaţia „Helping Hands Korea”, pastorul Peters coordonează, începând cu 1998, o reţea clandestină care-i ajută pe nord-coreenii blocaţi în China să vină în Coreea de Sud. Organizaţia activează încă din 1990 în domeniul ajutorării acestor oameni, Tim Peters însuşi interesându-se de situaţia din Peninsula Coreeană încă din anii ’70. Există şi un ritual: în fiecare marţi, într-o galerie de artă din Seul, Tim Peters organizează o Seară a Catacombelor, obicei inspirat din prigoana străveche a creştinilor. În fiecare săptămână caută noi şi noi formule de sprijin moral şi material pentru reţea.
În după-amiaza de octombrie în care ne-am întâlnit într-o cafenea din Seul, neapărat într-un spaţiu pentru nefumători, domnul Peters tocmai fusese sunat de un colaborator sud-coreean. Bărbatul de la capătul celălalt al firului îi vorbea de un student nord-coreean ajuns în Coreea de Sud pe filiera subterană în care este implicat Tim. Tânărul voia acum să o aducă şi pe mama sa în Sud, voia să ştie când se va întâmpla asta. “Probabil că îi promisese că o va ajuta şi pe ea să treacă în câteva zile din China în Coreea de Sud, fără să îşi dea seama ce presupune, de fapt, fiecare operaţiune. Nu e ca şi cum ai pocni din degete, poate dura şi câteva luni. Dau acest exemplu pentru a ilustra modul în care gândeşte fiecare nord-coreean care îşi lasă în urmă familia: voi trece graniţa, apoi voi găsi cumva o reţea de creştini care să-mi ajute rudele. Alţii se gândesc că vor strânge nişte bani pentru a angaja apoi un intermediar, un tip care se ocupă cu acest gen de trafic de persoane la frontiera dintre China şi Coreea de Nord. Oamenii pleacă la drum cu această speranţă”. În spatele fiecărei salvări reuşite se află, de fapt, un lanţ de anonimi: unii asigură contactele, unii sunt ghizi, alţii strâng banii necesari (câteva mii de dolari pentru fiecare persoană, pentru că e vorba de acte, şpăgi, transport).
„Sunt unul dintre cei pe care Wurmbrand i-a inspirat“
Regimul dictatorial de la Phenian vede în reţelele clandestine duşmanii săi de moarte. De-a lungul timpului, existenţa acestor reţele a încurajat tot mai multe familii din Nord să-şi proiecteze un nou început de viaţă în Sud, a generat la Seul o amplă dezbatere asupra situaţiei-limită a refugiaţilor nord-coreeni, a făcut cunoscută în lume, şi mai ales în SUA, problema celor pierduţi în no man’s land-ul chinez, în fine, a pus în lumină lipsa de umanitate cu care sunt trataţi bărbaţii, femeile şi copiii de către Beijing.
Nu în ultimul rând, s-a reuşit atragerea atenţiei asupra modului în care creştinii continuă să fie prigoniţi în secolul XXI de un regim care luptă crâncen nu doar cu individul, ci şi cu istoria. Înainte de al doilea război mondial, capitala Phenian era considerată un fel de Ierusalim asiatic.
Acest trecut alimentează astăzi un alt război surd, dus nu doar la graniţă, ci şi în interiorul teritoriului: traficul cu biblii, slujbele clandestine, casele “conspirative” de rugăciune. Şi astfel, preţuirea lui Tim Peters pentru oamenii care răspândesc, în clandestinitate, credinţa în Isus Cristos ne trimite înapoi la experienţele iniţiatice ale unor oameni ca Richard Wurmbrand. “Curajul lui i-a influenţat mult pe creştinii din nordul Europei”, îmi spune acesta la un moment dat.
“Tortured for Christ”, ediţia engleză a uneia dintre cărţile lui Richard Wurmbrand, a stat tot timpul între noi, pe masa de la ultimul etaj al cafenelei, ca un gardian al memoriei regăsite. Tim Peters venise cu ea la întâlnire, pentru a-şi proba cuvântul pe care mi-l adresase din primul moment: “Sunt unul dintre cei pe care conaţionalul dumneavoastră, Richard Wurmbrand, i-a inspirat în viaţa asta”.
Cu o săptămână înaintea discuţiei noastre de la Seul, Tim Peters şi partenerii săi reuşiseră să aducă în Coreea de Sud, clandestin, un alt grup: şase femei şi două fetiţe, de 13, respectiv 8 ani. “Cât timp s-au ascuns în China, majoritatea au fost exploatate de traficanţii de persoane. Fuseseră vândute fie pentru sex, fie pentru căsătorii forţate. Una dintre ele mi-a spus că fusese abuzată sexual şi umilită şi în ţara natală, chiar la locul de muncă”. Potrivit pastorului american, traficul de persoane are un spectru larg în Coreea de Nord. Pe lângă femeile care devin victimele prădătorilor din provinciile chineze de graniţă, unde ajung imediat după ce trec ilegal frontiera, există numeroase cazuri în care tinerele sunt momite de traficanţii care caută “marfă proaspătă” chiar în oraşele din Coreea de Nord. Le promit slujbe în China, sub pretextul că au ei rude acolo şi le-ar putea ajuta. Fetele cad uşor în plasă, situaţia amintind, practic, de un fenomen actual şi în Europa de Est.
“În China, nu e vorba doar de hazard moral, ci şi de efectele politicii «un singur copil», care în unele zone a dus la dezechilibre mari. Spre exemplu, există localităţi în care raportul dintre numărul bărbaţilor şi cel al femeilor este de 14 la 1. Apoi, provinciile din nord-est, care se şi învecinează cu Coreea de Nord, sunt printre cele mai sărace din China, iar activităţile sunt preponderent agricole şi industriale. Tinerele din Coreea de Nord iau primul contact tocmai cu aceste provincii şi au ajuns, practic, să umple un gol. Pe de altă parte, multe fac acest pas indiferent de riscurile ce le aşteaptă în China, gândindu-se că tot nu poate fi mai rău decât ceea ce li se întâmplă deja în Coreea de Nord. Acest aspect contribuie şi el la distrugerea familiei nord-coreene, pentru că, adesea, femeile au copii acasă. Iar cele care vin cu copiii după ele cad adesea în plasa traficanţilor de persoane şi apar separările forţate”.
„Oricât de multă furie ar acumula, oamenii rămân paralizaţi“
În ciuda situaţiei fără egal din Coreea de Nord, Tim Peters simte, totuşi, o schimbare în aer. Consideră că dictatorul Kim Jong Un, instalat la putere în decembrie 2011, face în prezent eforturi pentru a nu scăpa lucrurile de sub control, în condiţiile în care mulţi sunt de părere că nu le va rezista generalilor mai experimentaţi rămaşi la vârf încă de pe vremea tatălui sau chiar a bunicului său. De aceea, ia uneori decizii care pot părea nebuneşti până şi pentru standardele acestei ţări. Cert este, consideră Tim Peters, că sistemul de distribuţie publică este la pământ în Coreea de Nord, iar pe măsură ce tot mai multe elemente ale infrastructurii sociale tind să se prăbuşească în jur, este posibil ca oamenii să devină tot mai îndrăzneţi.
Înainte, de toate, însă, o precizare pe care pastorul american o consideră esenţială: “În Coreea de Nord există două realităţi diferite: Phenian şi restul ţării. De aceea, atunci când vorbim de cetăţenii nord-coreeni trebuie făcută această distincţie. Cei din capitală constituie elita şi au acces la tot ceea ce este mai bun în acel sistem”. Însă mai multe despre profilul ultimei generaţii de refugiaţi nord-coreeni, despre cum a evoluat el sau cât de departe a ajuns spălarea pe creier coordonată de regimul de la Phenian, în interviul de mai jos, acordat de Tim Peters, omul căruia revista Time i-a rezervat coperta, într-un număr apărut acum câţiva ani.
RL: Cunoaşteţi dedesubturile dictaturii din Coreea de Nord. Cât de puternică este acolo îndoctrinarea?
Gradul de îndoctrinare îl depăşeşte cu siguranţă pe cel din România lui Ceauşescu. Într-un fel, ar fi imposibil să smulgi din rădăcini felul de a gândi al europenilor în ceea ce priveşte îndoctrinarea. Se zice, în Europa, că unui om poţi să-i închizi gura, dar nu-l poţi împiedica să gândească. Totuşi, sunt adesea tentat să cred că în cazul nord-coreenilor s-a săpat destul de adânc. Şi nu pentru că oamenii ar fi mai puţin înzestraţi intelectual, ci pentru că metodele folosite pentru supunerea indivizilor sunt diabolice. Gândiţi-vă că acolo există aşa-numita culpă prin asociere (vinovăţia unui individ se răsfrânge şi asupra urmaşilor săi, până la a treia generaţie – n.r.). Să zicem că treci printr-o situaţie în care ţi se face o mare nedreptate, care sădeşte în tine un uriaş sentiment de frustrare şi de injustiţie. În aproape orice ţară din lume aşa ceva te-ar motiva să te transformi într-un luptător pentru dreptate, dar nu şi în Coreea de Nord. Acolo, până şi decizia de a deschide gura cu scopul de a protesta în mod justificat te face să îţi proiectezi în minte imagini cu copilul sau părinţii tăi înjunghiaţi. Este o realitate fără seamăn, în care oamenii, oricât de multă furie ar fi acumulat în ei, sunt pur şi simplu paralizaţi. Ei ştiu că dacă se revoltă îi pun în pericol pe cei dragi.
R.L.: Totuşi, unii aleg să fugă. Cum se împacă asta cu riscurile la care se expun sau la care îşi expun apropiaţii?
Unul dintre cele mai tulburătoare şi nocive fenomene pe care le-au întreţinut cei trei dictatori Kim este legat de distrugerea sistematică a familiei. Este ceva obişnuit în Coreea de Nord ca şcolarii să petreacă 10-14 zile la internat, iar acasă să ajungă pentru numai o zi. Practic, e dificil să se formeze o relaţie foarte strânsă între copii şi părinţi. E drept că unele familii sunt, într-adevăr, extrem de unite. Am cunoscut, personal, refugiaţi care nu au putut dormi până nu li s-au alăturat cei dragi. Mai sunt, apoi, cei care-şi văd în culori sumbre viitorul în Coreea de Nord şi atunci decid să plece. De multe ori, îşi ţin planurile secrete şi faţă de membrii familiei, de teama de a nu fi deconspiraţi. E o glumă pe care o ştiu cam de 10 ani: dacă doi nord-coreeni stau de vorbă şi ajung să critice regimul, atunci cu siguranţă că fiecare va sfârşi prin a-l turna pe celălalt. E o măsură a terorii.
RL: Ca profil, există diferenţe între refugiaţii de azi şi cei din 1998, când aţi început această muncă?
Da, există. Până prin 2007 sau 2008, principalele motivaţii erau foamea şi lipsurile elementare din viaţa de zi cu zi. Nu uitaţi că anii foametei de la mijlocul deceniului respectiv nu erau departe. Totodată, majoritatea proveneau din păturile sociale cele mai de jos. În general, locuiau în nordul ţării, în aşa-numita Siberie a Coreii de Nord, unde au fost trimişi locuitorii în care regimul vedea acum 30-40 de ani inamici, inclusiv creştinii. Urmaşii lor sunt, şi ei, consideraţi vinovaţi, prin urmare sunt trimişi, imediat ce termină cel mult un liceu, în mină sau în agricultură. Nu au nici o şansă la o viaţă mai bună pentru simplul fapt că locuiesc acolo şi că au avut o rudă – bunic, străbunic – cu care regimul a avut o problemă. Totodată, zona aceea este situată la graniţa cu China, deci lor le este cel mai simplu să treacă frontiera. De la un timp, însă, am început să observ că profilul se diversifică. Apar tot mai mulţi tineri, parcă ceva mai bine hrăniţi, cu planuri de viitor. Sunt oameni care nu vor să repete destinul părinţilor lor şi care caută o luminiţă. Vor, în principal, două lucruri: dezvoltare personală şi posibilitatea de a decide singuri. Dar încă vorbim de un amestec de profiluri, de la aceşti tineri cu planuri de viitor, la femei necăsătorite sau mame cu copii după ele. Multe dintre ele cad victime traficanţilor de fiinţe umane, nu au documente personale, iar când sunt abuzate nu pot depune reclamaţii pentru că nu au acte şi pentru că s-ar deconspira şi ar fi deportate de poliţia chineză.
RL: Se poate schimba ceva sub Kim Jong Un?
Întrebarea e următoarea: cât de deştept şi de nemilos este Kim Jong Un? Câte dintre deciziile luate până acum sunt, la propriu, ale sale sau în ce măsură este manipulat ca o marionetă? Acest tip abia a împlinit 30 de ani, a dus o viaţă de prinţ şi, chiar dacă a făcut un timp şcoala în Elveţia, asta nu înseamnă nimic. Şi copiii lui Gaddafi au mers la London School of Economics, ca atare mulţi şi-au pus speranţe că se vor schimba. Dar au înşelat imediat toate aşteptările. E un mecanism aici: eşti în ţara ta şi ţi se spune că vei avea toată puterea în mână, dar mai întâi trebuie să scapi de cei care ar putea reprezenta pentru tine un pericol. Cum credeţi că va reacţiona un tip care a făcut liceul în Elveţia? Kim Jong Un a primit un regat, dar pentru a–l păstra trebuie să-i elimine pe toţi cei care-i pun statutul în pericol. Asta cred eu că face acum şi, evident, se răsfrânge şi asupra refugiaţilor. Mai trebuie reţinut faptul că Kim Jong Il l-a numit succesor pe Kim Jong Un trecând peste ceilalţi doi băieţi mai mari. E posibil să fi făcut asta pentru că l-a văzut suficient de nemilos pe fiul mai mic, trăsătură esenţială pentru a-şi asigura supravieţuirea.
