Fără a compara sau a minimaliza teroarea anilor ’50, este mai puțin cunoscut românilor episodul istoric din perioada interbelică atunci când comuniștii au fost, la rândul lor, vânați de organele statului și trimiși în pușcării, ca deținuți politici. S-a vorbit de o reacție revanșardă, din cauza căreia ei au acționat atât de brutal atunci când au preluat puterea în România.
Timp de douăzeci de ani, între anii 1924 și 1944, statul român a scos în afara legii Partidul Comunist Român, din cauza pericolului sovietic și a conexiunilor pe care membrii partidului le aveau cu Moscova. Este perioada în care orice activitate a comuniștilor, cât de neînsemnată, a fost interzisă și condamnată penal. Atât activiștii comuniști, dar și rețeaua de simpatizanți, au fost trecuți sub observația directă a Siguranței, aceasta reușind să se infiltreze în toate straturile mișcării comuniste, de la cea mai nesemnificativă celulă de cartier și până la Secretariatul Comitetului Central. Dovada? La Arhivele Naționale ale Statului se găsesc circa 20.000 de dosare personale, întocmite pe numele simpatizanților stângii democrate și ai stângii extreme.
Cu scopul de a ține fenomenul sub control, Siguranța și Poliția știau aproape tot ce se întâmplă în mica și “dezbinata familie comunistă”, explică istoricul Cristina Diac, dar au reacționat legal împotriva ei numai când necesitățile o impuneau. În raporturile dintre Siguranță și PCdR s-a putut observa o anumită ciclicitate, perioadele liniștite alternând cu reacții devastatoare, când statul dezbina orice fel de grupare. “Așa s-a întâmplat în 1926, 1935 și 1941, atunci când au fost destructurate rețelele de conducere, care au tras după ele grupuri mai
mari”, mai spune Cristina Diac.
Istoricul Adrian Cioroianu a coordonat, recent, un volum intitulat “Comuniștii înainte de comunism: procese și condamnări ale ilegaliștilor din România”, publicat de Editura Universității București, în care, împreună cu alți istorici, a analizat procesele și abuzurile la care au fost supuși aceștia.
Abuzurile Siguranței
“Majoritatea covârșitoare a proceselor s-au judecat în tribunale militare, după legile militare aplicabile în timp de război sau sub stare de asediu, ceea ce reprezintă în sine un exces. Statul a abuzat, în perioada interbelică, de instituția stării de asediu, pe care a folosit-o în scop politic”, expune contextul Cristina Diac, semnatara studiului referitor la procesul minorului Nicolae Ceaușescu, regăsit în această carte. În anii ’30, din cauza cvasi-permanentizării stării de asediu și a cenzurii, libertatea de asociere și de expresie a avut mult de suferit.
“Cetățenii care se întruneau în cadrul unei adunări, fără a avea acordul Ministerului de Interne, care erau surprinși cu literatură politică interzisă sau cu materiale de propagandă comunistă, erau adesea condamnați în baza unor articole din Legea Mârzescu-Mironescu (act normativ prin care au fost scoase în afara legii activitățile comuniste), care încadra aceste activități drept delicte politice. Dacă delictul era comis pe un teritoriu aflat sub stare de asediu, atunci condamnatului i se mai adăugau și alte prevederi din Codul Penal sau Ordonanțele Militare emise de Corpurile de Armată pe teritoriul aflat sub stare excepțională”, adaugă istoricul Mihai Burcea, semnatarul studiului referitor la procesul lui Petre Gheorghe.
Indubitabil, în unele cazuri au existat abuzuri, și nu puține. Bătaia făcea parte din “cultura instituțională”, iar ele se pretreceau mai ales în faza de anchetă la Siguranță, mai puțin în penitenciar.
Și femeile aveau parte de tratamente brutale. “Constanța Crăciun, de pildă, a rămas cu sechele pe viață. Thea Lupu, verișoara lui Iosif Chișinevschi, viitor ofițer de Miliție, a fost bătută foarte rău în aprilie 1941. Presiunile psihice iarăși erau folosite frecvent. Amenințarea cu arestarea membrilor familiei – mama, frați, surori, soț, soție – dădeau rezultate. Mai ales că agenții nu se limitau numai la amenințări, treceau și la fapte. Un comunist din lotul în care a fost judecat Ceaușescu așa a ajuns să recunoască, sub amenințarea că îi vor fi arestați mama și frații mai mici. Abuzurile în detenție erau mai rare. Haia Lifșit, o vreme omagiată ca „erou al clasei muncitoare“, a murit la scurt timp după ce a fost eliberată. Abuzurile, plus o sănătate fragilă, plus asistența medicală rudimentară din închisori au condus la acest nefericit deznodământ”, relatează Cristina Diac. În închisori însă, lucrurile nu stăteau așa rău. “La Penitenciarul Special Doftana a fost un regim de detenție mai aspru în perioada directoratului lui Eugen Săvinescu, zis “Balaurul” (prima jumătate a anilor ‘30). Aveau loc bătăi, izolări la Secția de corecție H, interzicerea vorbitorului pe anumite perioade etc. Comuniștii nu l-au uitat și după 23 august 1944 îl vor lichida pe Săvinescu (1946). Ulterior, către sfârșitul anilor ’30 regimul s-a îmbunătățit considerabil datorită schimbării lui Săvinescu din funcție și a campaniilor din presa de stânga care au semnalat abuzurile de la Doftana’’, adaugă Mihai Burcea.
Li s-a respectat dreptul la apărare
În ciuda acestor abuzuri, pe care nu le contestă nici un istoric avizat, aspectul democratic a fost, totuși, precumpănitor, consideră istoricul Adrian Cioroianu. În timpul proceselor, comuniștilor li s-a respectat dreptul la apărare, fiind impresionantă lista de avocați pe care inculpații o aduceau în procese. “În unele cazuri au fost abuzuri, pentru că justiția dorea să-i scoată pe acești oameni din activitate. Dar aspectul democratic a primat, până în anul 1938. Un număr enorm de avocați au venit să pledeze pentru acești inculpați comuniști. Sigur că nu era România un apogeu al democrației atunci, dar era un stat mult mai democratic decât multe din zona noastră. Au avut șansa de a se apăra și de a-și reduce pedepsele. Am rămas uimit de corespondența lui Petre Constantinescu-Iași cu comandanții închisorilor sau de drepturile de care a avut parte în închisoare”, susține Adrian Cioroianu. Pentru o inevitabilă comparație cu regimul de care vor avea parte deținuții în închisorile staliniste, istoricul dezvăluie o notă scrisă de Maria Constantinescu, soția intelectualului comunist, un privilegiat al grupării, care arată ce primea acesta în închisoare: “1 costum de haine, o pereche pantofi , periuță de dinți, salam uscat, măsline, șuncă afumată, cozonac, smochine, portocale etc”.
În anii ’50, „unii comunişti au vrut să se răzbune“
Represiunea care a urmat în anii ’50 este de nejustificat. “Putem să bănuim că o parte dintre comuniști au nutrit un sentiment de revanșă. Avem multe mărturii de comuniști care spun că au fost bătuți în anii ’30 și, personal, cred că au vrut să se răzbune, iar asta explică duritatea exagerată a organelor de anchetă de atunci”, adaugă Adrian Cioroianu.
Un exemplu de comunist care a dat frâu liber resentimentelor acumulate în interbelic este Vasile Luca, scrie istoricul Liviu Pleșa, în studiul dedicat lui. “Trauma abandonării sale în orfelinat de către familie din cauza sărăciei, bătăile îndurate în copilărie, sărăcia prin care a trecut o perioadă anchetelor Siguranței și anii de detenție își vor pune amprenta asupra personalității lui Vasile Luca. După 1945, aflat la vârful regimului comunist, Luca va da frâu liber resentimentelor sale față de fosta clasă politică și economică din România. Lectura stenogramelor ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului CC ale PCR din perioada 1945-1952 relevă nenumăratele indicații pe care le-a dat organelor de represiune să treacă la măsuri dure contra oricăror opozanți reali, potențiali sau imaginari ai regimului. Chiar la câteva zile după ce PCR a preluat puterea, la 10 martie 1945, el va face o declarație edificatoare: “mai bine arestăm zece nevinovați, decât să scăpăm un bandit”’’, scrie Liviu Pleșa în carte.
Judecătorii, oportuniștii ambelor regimuri
Odată ajunși la putere, comuniștii nu numai că au condamnat în baza unei părți a legislației din interbelic, dar au păstat în sistem și câțiva judecători. Surprinzător, dar au existat magistrați care s-au mulat ambelor regimuri, cel mai celebru caz fiind al judecătorului militar Alexandru Petrescu, care, începând cu anii ’30, a judecat mai multe loturi de comuniști și legionari. „În 1942, Ion Antonescu l-a numit la comanda Direcției Generale a Penitenciarelor pe care a deținut-o până în vara anului 1944. În această calitate va accepta tacit mai multe derogări de la regulamentul de executare a pedepselor în cazul unor lideri ai comuniștilor închiși la Caransebeș și Târgu Jiu. A fost unul dintre cei mai corupți și venali magistrați din anii ’30-’40. Comuniștii nu vor uita aceste servicii și îl vor menține în cadrul justiției militare până în prima jumătate a anilor ’50’’, explică Mihai Burcea. Îl mai putem aminti și pe procurorul-șef al Parchetului Tribunalului Caransebeș (1940-1945) și judecător la Tribunalul Suprem în anii ’50, Constantin Dobrian, cel care a închis ochii la serviciile pe care șefii penitenciarului le făceau deținuților comuniști, inclusiv lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Drept recompense, a fost păstrat în sistem.
Totuși, majoritatea celor care avuseseră de-a face cu mișcarea comunistă interbelică nu au avut o soartă ușoară după 1945, mai ales polițiștii de la Siguranță responsabili cu supravegherea mișcării comuniste. “Ei au stat ani de zile în pușcărie. Nicolae Turcu, orb și bătrân, a fost umilit de Teohari, ajuns ministru. La fel Ioan Taflaru, D.C. Popescu, Stelian Ion, Ion Prunescu, Sava Dumitrescu și alții”, explică Diac.
“Să nu uităm că începând cu anul 1948, la Penitenciarul Făgăraș au fost depuși sute de foști ofițeri de Jandarmi, polițiști, agenți SSI sau ai Siguranței. Au fost ținuți ani de zile fără mandate de arestare, iar când în sfârșit au vrut să intre în legalitate le-au înscenat niște farse judiciare soldate cu o serie de condamnări politice emise în baza unui articol din Codul Penal, care fusese adoptat în secret și care avea efecte retroactive. Odată ajunși la putere, comuniștii surghiuniți în anii ’30-’40 nu s-au răfuit doar cu aparatul represiv burghez, ci cu întregi categorii sociale care au opus rezistență: țărani, muncitori, chiaburi, burghezi’’, conchide Mihai Burcea.
Carte apărută în cadrul unui proiect de cercetare al Universității București (www.andco.ro)
