Momentele de graţie ale ultimei mineriade. "Murim, luptăm, pe Cozma-l apărăm!"

În primele zile ale lui 1999, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală. Sunt nemulţumiţi de salariile mici şi de intenţia guvernului Radu Vasile de a închide două mine şi de a-i lăsa astfel, pe mulţi dintre ...

Share

Andreea Pocotila 0 comentarii

16.02.2012 - 20:09

În primele zile ale lui 1999, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală. Sunt nemulţumiţi de salariile mici şi de intenţia guvernului Radu Vasile de a închide două mine şi de a-i lăsa astfel, pe mulţi dintre ei, fără locuri de muncă. În două săptămâni, tensiunea atinge cote alarmante în Valea Jiului. Românii au prins deja frică de mineri, ştiu că bâtele lor pot da jos guverne şi schilodi studenţi. Încă o dată, puterii de la Bucureşti nu i se mai pare atât de departe Valea Jiului. Presa vremii urmăreşte pas cu pas negocierile dintre mineri şi guvernanţi.

„Minerii de la Petroşani s-au aflat în a opta zi de grevă generală. Ortacii vor ca CNH să acorde majorări salariale, fără ca minele Bărbăteni şi Dâlja să fie închise," scrie Evenimentul Zilei, pe 14 ianuarie 1999.

Negocierile cu guvernul Radu Vasile stagnează. După câteva zile, la îndemnul lui Cozma, minerii plusează, aşa cum notează acelaşi ziar: „Noile pretenţii ale lui Cozma aruncă în aer negocierile: 10.000 de dolari pentru fiecare miner disponibilizat şi 400 de dolari leafa până la pensie".
Jurnaliştii au descins încă din primele zile în Valea Jiului. Transmit, zi de zi, fiecare mişcare al minerilor. Ziarele abundă de portrete ale Luceafărului Huilei.

De exemplu, ziarul Adevărul scrie despre „mitul lui Cozma" care „perverteşte suflete de copii": „Ieri, la ora 11, în curtea CNH-ului nu era decât Victoraş, un pui de miner, din Uricani. Venise să-l vadă pe Cozma, ca în fiecare zi de două săptămâni încoace. Puştiul se visează Cozma, îi recită discursurile, i-a împrumutat gesturile. Salută trecătorii cu pumnul stâns, „cum făcea el când s-a întors din defileu. Am plâns când l-am văzut". Zice că luni e pregătit de mineriadă. «Nu ştiţi cumva dumneavoastră unde e Miron Cozma?». Spune oricui îl bagă în seamă că a dat mâna cu el, de faţă cu toată lumea."
Între timp, cum negocierile nu înaintează, autorităţile pregătesc blocaje pe traseul Valea Jiului - Bucureşti. Un articol din Adevărul, ediţia din 16 ianuarie 1999, descrie pregătirile forţelor de ordine, care îşi poziţionaseră trupe în Defileul Jiului: „jandarmii şi băieţii vânjoşi din DIAS îşi omoară timpul în Defileu. Când termina cu tablele, ceaiurile sau poveştile despre familii, mai trântesc un baraj".

Marşul spre Bucureşti: camionele şchioape şi neputinţa poliţiştilor

Brusc, lucrurile se precipită. La 15 ianuarie 1999, Judecătoria Petroşani declară ilegală greva minerilor. Cozma dă semnalul pentru plecarea spre Bucureşti. Pe 18 ianuarie, în jur de 15.000 de mineri pornesc spre Capitală, în autobuze şi maşini personale. Drumul spre Târgu Jiu e blocat în mai multe locuri cu stabilopozi de beton şi cu camioane cărora le fuseseră scoase roţile. Minerii trec însă cu uşurinţă de blocajele forţelor de ordine.

„După aproape o oră de marş forţat, coloana, lungă de aproape un kilometru, a ajuns la intrarea în Defileul Jiului. (...) Primul baraj, instalat la 16 kilometri distanţă de Petroşani, a fost atins de mineri în jurul orei 15.00: două camioane şchioape ale jandarmeriei, cu prelate proaspăt vopsite pentru a crea impresia că sunt pline cu soldaţi, şi mormane de pământ şi bolovani. Obstacolul este trecut cu uşurinţă de grevişti, „pe coate şi genunchi" buldozerul şi cele două camioane rămânând la coadă pentru îndepărtarea pietrelor, şi pentru a asigura retragerea ortacilor în caz de atac", scrie Evenimentul Zilei, 19 ianuarie 1999.

Victoriile punctuale sunt sărbătorite de mineri care, potrivit relatărilor jurnaliştilor, prind curaj cu fiecare blocaj pe care îl elimină. „Cozma a apărut dintr-un autobuz şi a fost purtat pe braţe, în ovaţiile asistenţei înfierbântate. Minerii şi-au continuat drumul către Târgu Jiu, priviţi, cu neputinţă, de către poliţişti, în spatele coloanei minerilor, dinspre Petroşani, au trecut ieri dimineaţă încă alte câteva zeci, poate sute, de autobuze, maşini mici, pline ochi cu demonstranţi cu lămpaşe. Drumul prin Defileul Jiului către Petroşani este presărat cu urmele luptelor date. Zeci de maşini distruse, blocuri de piatră căzute pe carosabil, multe maşini de Politie ba incendiate, ba distruse." - România Liberă, 20 ianuarie 1999.

Bătălia de la Costeşti: forţele de ordine, umilite

Pe 21 ianuarie 1999, peste 1.500 de poliţişti şi jandarmi sunt luaţi ostatici de mineri după străpungerea barajului forţelor de ordine de la Costeşti. Ortacii ameninţă că vor folosi prizonierii ca scut viu.

„Jandarmii şi poliţiştii au abandonat armamentul din dotare (scuturile, bastoanele şi grenadele cu gaze lacrimogene) şi au fost capturati. Ostaticii au fost îmbarcaţi în şase autobuze, amplasate în faţa coloanei de maşini, care s-a refăcut, în jurul orei 19.00, după ce minerii au reuşit să degajeze obstacolele care fuseseră plasate pe şosea. Coloana de autovehicule s-a îndreptat spre Râmnicu Vâlcea, unde, în faţa Prefecturii, câteva sute de oameni manifestau în favoarea minerilor, iar curentul electric a fost întrerupt în întreg oraşul timp de oră," scria agenţia Mediafax pe 21 ianuarie 1999. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării se întruneşte şi se instituie stare de urgenţă.

Pacea de la Cozia

După victoria minerilor de la Costeşti, premierul Radu Vasile cedează şi merge la Cozia pentru a se întâlni cu Luceafărul Huilei.

„În urma negocierilor, care au durat patru ore, singurul lucru concret, palpabil, a fost întoarcerea cohortei de mineri în Valea Jiului", scrie Evenimentul Zilei, pe 25 ianuarie 1999.

Mineriada cu numărul 6, provocată de condamnarea „Luceafărului"

A cincea mineriadă s-a oprit la Costeşti. Dar n-aveau să treacă mai mult de trei săptămâni şi minerii făceau din nou planuri să plece iar spre Bucureşti. Declicul celei de-a şasea mineriade a fost condamnarea lui Miron Coz-ma la 18 ani de închisoare pentru mineriada din 1991, aşa cum aflăm din articolul „Luceafărul huilei va străluci 18 ani după gratii", publicat în Evenimentul Zilei pe data de 16 februarie 1999: „În pledoaria sa, procurorul a arătat că Miron Cozma se face vinovat de participaţiune improprie la acţiuni de subminare a puterii de stat. Derulând firul evenimentelor, acuzatorul a încercat să demonstreze că Miron Cozma a transformat un conflict de muncă în direcţionarea violenţelor către instituţiile fundamentale ale statului: Guvern, Preşedinţie, Parlament."

Un nou marş, „pentru o coajă de pâine"

Încă o dată, minerii încep să se mobilizeze şi pun pe jar autorităţile de la Bucureşti. România liberă suprinde, în articolul „Ortacii din Valea Jiului au întrerupt din nou lucrul pentru a-l susţine pe infractorul Miron Cozma", tensiunea crescândă din Valea Jiului.

„Se prefigurează a şasea mineriadă? La nici o lună de la evenimentele dramatice desfăşurate în Defileul Jiului şi Costeşti - Vâlcea, în Valea Jiului s-a sunat din nou mobilizarea. De data asta, protestul nu mai cuprinde revendicări economice, ci se constituie într-un sprijin faţă de Miron Cozma, recent condamnat de Curtea Supremă de Justiţie la 18 ani de închisoare. (...) Cozma s-a arătat nemulţumit că «pactul de la Cozia» nu a fost respectat: «M-au condamnat pentru că vrem să muncim, i-am spus-o şi lui Radu Vasile la Cozia, vrem şi noi o coajă de pâine pe masă. Dacă pentru asta va trebui să ne batem cu jandarmii dacă pentru asta trebuie să murim, o să murim! Dacă în incinta sfintei biserici, într-un lăcaş sfânt, ne-au minţit, înseamnă că nu sunt creştin-democraţi, sunt nişte păgâni. Dacă este să plecăm la Bucureşti, atunci de data asta o să mergem până la capăt".

Minerii fac gărzi, prin rotaţie, pentru a-şi apăra liderul şi a-l ţine departe de anii lungi de închisoare care-l aşteaptă. „Murim, luptăm, pe Cozma-l apărăm!": „Vestea că liderul minerilor, Miron Cozma, a fost condamnat de Curtea Supremă de Justiţie la 18 ani închisoare a căzut ca un trăznet asupra Văii Jiului. Ortacii lui Cozma şi-au petrecut noaptea de luni spre marţi făcând «planuri de război». La Liga Sindicatelor Miniere sălile au fost luminate toată noaptea, liderii petrecându-şi timpul acolo," scrie Jurnalul Naţional.

Pe 17 februarie 1999, Luceafărul îşi adună trupele şi decide plecarea spre Capitală. „ Cei aproape 3.000 de ortaci, înarmaţi cu bâte, securi şi pari «sănătoşi» s-au îmbarcat cu o rapiditate demnă de invidiat în mijloacele de transport şi au pornit spre Bucureşti." - Adevărul, 17 februarie 1999.

Lupta de la Stoeneşti sau răzbunarea jandarmilor

La Stoeneşti de Olt îi aşteaptă însă jandarmii, tancurile şi trupe speciale ale SRI. Balanţa înclină spre puterea de stat.

„La Stoeneşti, forţele de ordine au rezistat la 26 de asalturi minereşti în numai două ore. Miron Cozma şi-a abandonat ortacii în mîinile jandarmilor", scrie Evenimentul Zilei pe 18 februarie.
Forţele de ordine s-au reabilitat spectaculos după înfrângerile de la Bumbeşti şi Costeşti, reuşind să pună punct celei de-a şasea mineriade la Stoeneşti, în judeţul Olt."

Reporterii Jurnalului Naţional intră în detaliu în articolul „Fum, sânge, cătuşe": „Un nor de pulbere iritantă învăluie vreo sută de metri de şosea. Scuturile lovite cu bastonul sună a moarte. Multe picioare s-au înmuiat. Trupele aleargă în grup compact spre mineri. Cocoşaţi de tăria gazului, întârziaţii sunt ciomăgiţi în amintirea ruşinii de la Costeşti. Măştile de pe figurile trupeţilor nu lasă să li se vadă expresia. Dar par satisfăcuţi."

Arestarea Luceafărului

Un miner moare în timpul confruntărilor şi zeci de persoane sunt rănite. Minerii sunt arestaţi cu sutele. Miron Cozma nu mai are scăpare.

În dimineaţa zilei de 17 februarie e arestat împreună cu locotenenţii săi.

„În jurul orei 9,00, printr-o acţiune de tip comando, forţele de ordine l-au depistat pe Miron Cozma într-un autobuz care reuşise să iasă din ambuscada de la Stoeneşti şi să se întoarcă spre Caracal. (...) El a fost adus cu un elicopter până la Bucureşti, unde a fost preluat de poliţiştii de la Direcţia de Cercetări Penale care l-au condus în arest", scrie ziarul România Liberă în ediţia din 18 februarie 1999, în articolul intitulat „Miron Cozma a ajuns la Bucureşti, dar nu în Palatul Victoria, ci în arestul Direcţiei de Cercetări Penale."

Editorialiştii despre mineriadă: „Disperare reală" versus „legea bâtei"
Presa română acoperise deja patru mineriade până în ianuarie 1999, când a prins muguri şi cea de-a cincea şi, apoi, în mai puţin de o lună, şi a şasea. În timp ce unii lideri de opinie îl condamnau pe Miron Cozma, acuzându-l de subminarea puterii de stat prin legea bâtei, alţii erau de părere că disperarea minerilor era una reală cauzată de greşelile guvernanţilor.

Evenimentul Zilei, 22 ianuarie 1999, Ion Cristoiu, Editorial

„Disperarea reală trebuie contracarată prin măsuri profunde şi nu prin manipulări ieftine. (...) Puterea şi jurnaliştii care-i slujesc n-au luat în calcul faptul că întâmplările din ultimele zile îşi au cauza şi în greşelile guvernanţilor, greşeli comise atât în aplicarea reformei, cât şi în gestionarea conflictului din Valea Jiului. Şi în loc să dea un semnal privind schimbarea în felul de a conduce ţara, s-au apucat să se opună mişcării minereşti, riscând să se transforme într-o revoltă populară, o manipulare nu numai penibilă, dar şi ineficientă."

Adevărul, 17 februarie 1999, Cristian Tudor Popescu, „Dimineaţa României"

„Anarhia e mai periculoasă pentru o ţară decât un regim dictatorial, pentru că poate duce la dispariţia ei ca stat şi a locuitorilor ca naţiune. Împrăştierea în dimineaţa zilei de 17 februarie 1999 a celor 3.000-4.000 de mineri agitaţi şi violenţi de către trupele de jandarmi înseamnă stoparea declinului autorităţii în România. (...) Ca nespecialist, nu mă pot pronunţa asupra încadrărilor care au însumat în final 18 ani de puşcărie. Importantă este înlocuirea cuvintelor „tulburarea liniştii publice" cu „subminarea puterii de stat", acestea din urmă reflectând cât se poate de exact situaţia din septembrie 1991, ianuarie 1999, februarie 1999."

România Liberă, 18 februarie 1999, Bogdan Ficeac, „Intrarea în normalitate"

„Pentru prima dată s-a demonstrat că legea bâtei nu mai are câştig de cauză. Cu atât mai ridicole apar acum şi căinările ipocrite ale minerilor de către unii mercenari ai scenei publice, gen: „familiile minerilor plecaţi spre Bucureşti sunt îngrijorate" (adică tot noi, cei terorizaţi, trebuia să le purtăm de grijă, după ce ani de zile i-am ţinut din banii noştri, iar ei veneau cu bâtele să ne mai ia şi zece mii de dolari de persoană, şi câte două hectare de pământ ş.a.m.d.) sau «vai, moare mineritul, mor oraşele din Valea Jiului» (pentru a nu fi înţeles greşit, preciz că problemele sociale din Vale trebuie rezolvate prin programe clare de convertire a forţei de muncă, iar nu prin continuarea subvenţionării absurde a unor ‘găuri negre').

Jurnalul Naţional, 18 februarie, Marius Tucă, „După bătălie"

„Trebuie făcută diferenţa foarte clar, atunci când se va mai lua în considerare folosirea forţei, între mişcarea minerilor din această săptămână, care a fost cu totul în afara legii, şi alte proteste sindicale. Şoricelul ăsta mic şi fricos, care pe la noi mai poartă şi numele de democraţie, n-are nevoie de pisica pe care guvernanţii e posibil să ne-o arate din când în când. Dacă vor încerca să facă acest lucru, vor avea parte de un tigru care poartă numele atât de simplu, realitatea."

Citește totul despre:

Comentarii