Toate ţările est – europene au beneficiat, în perioada anilor 1989 – 1990, de căderea comunismului. Dar în România acest proces a fost urmat de un alt fenomen, specific şi tragic: acela al mineriadelor.
Primele trei mineriade s-au derulat în anul 1990, iar cea de a patra în anul 1991.
Prima mineriada, din zilele de 28 – 29 ianuarie 1990, a apărut iniţial drept o continuare a Revoluţiei din decembrie 1989. Minerii au venit la Bucureşti după un apel lansat de Ion Iliescu, preşedintele FSN, aflat în conflict cu Opoziţia. FSN reprezenta Puterea născută în zilele Revoluţiei, iar drept consecinţă duşmanii FSN erau duşmanii Revoluţiei.
Furia minerilor s-a îndreptat, în ianuarie 1990, împotriva sediilor celor două partide istorice – PNŢ-CD, PNL şi PSDR, precum şi a liderului ţărănist, Corneliu Coposu. A fost momentul în care Coposu a fost salvat cu un transportor blindat al Armatei.
La 28 ianuarie, în piata Victoriei s-a organizat un urias miting al Opoziţiei împotriva FSN, cu lozinci precum "Cine a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush", "Nu vrem neocomunism!", "Ieri Ceauşescu, azi Iliescu".
"Moarte intelectualilor"
În paralel se desfăşura o contramanifestaţie organizată de FSN. La aceasta au participat muncitori de la uzine din Bucureşti, mai ales de la IMGB. Câteva lozinci inventate cu acel prilej au fost “IMGB face ordine”, "Moarte intelectualilor", "Jos cu fiii de chiaburi si legionari!", "Nu vrem ca cei care au stat la caldura, in strainatate, sa vina acum si sa ne dea lectii" (aluzie la Ion Raţiu, care trăise în Anglia).
Sediul Guvernului, din Piaţa Victoriei, a fost atacat de manifestanţi. În seara zilei de 28 ianuarie au avut loc negocieri între FSN şi partidele istorice.
A doua zi, 29 ianuarie, minerii ajung în Bucureşti. Peste 5000 de persoane provenite din Valea Jiului, multe dintre ele înarmate cu bâte şi lanţuri, au atacat sediile partidelor de opoziţie.
La sediul PNŢCD s-a deplasat premierul Petre Roman, pentru a-l îmbarca pe Corneliu Coposu într-un TAB şi a-l evacua din mijlocul minerilor.
Tulburările din ianuarie 1990 au dus la formarea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care au intrat atât liderii FSN cât şi cei ai partidelor de opoziţie.
A doua mineriada: 28 februarie 1990. După o serie de tulburări în care au fost implicaţi locuitori ai Capitalei şi în care manifestanţii au invadat sediul Guvernului, trupele armatei şi ale Ministerului de Interne au recăpătat controlul. Totuşi, 4.000 de mineri au sosit iarăşi la Bucureşti, în sprijinul FSN.
Preşedintele Iliescu a acuzat "elementele turbulente și infractoare care s-au dedat la acte de violență".
În replică, Radu Câmpeanu, liderul PNL, a susținut că a fost vorba de o demonstrație inițial pașnică, dar care a fost deturnată.
Opoziția a susținut că manipularea demonstranților a fost organizată de fosta Securitate.
A treia mineriadă, cea mai sângeroasă, s-a produs în perioada 14 – 15 iunie 1990. Ea a fost urmarea unor evenimente violente înregistrate la data de 13 iunie în zona Pieței Universității, evenimente care au subminat credibilitatea manifestației – maraton care bloca, de șase săptămâni, centrul Bucureștiului.
"Capitala României traia un coșmar. Populația era îngrozită de scenele de violență și anarhie. Explozii și incendii în punctele centrale, nor de fum deasupra orașului, pe străzi hărțuiala între poliție și manifestanți, spaimă și derută generală. Forțele de ordine erau cu totul depășite", relata ulterior președintele Ion Iliescu.
În acest context, Iliescu a transmis prin posturile de radio și televiziune un apel în care declara: "Este clar că ne aflăm în fața unei tentative organizate de a răsturna prin forță, prin violență dezlănțuită, conducerea aleasă în mod liber și democratic la 20 mai 1990. Ne adresăm tuturor cetățenilor Capitalei, în numele democrației câștigate prin alegeri libere, să respingă cu toată hotărârea actele iresponsabile de violență și să sprijine organele de ordine în restabilirea situației de calm și legalitate. Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului și Televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită".
În paralel, un comunicat al Guvernului aprecia că "este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea".
Imediat după aceea, la data de 14 iunie 1990, la București au sosit două trenuri cu mineri din Valea Jiului. Din balconul Guvernului, președintele Ion Iliescu i-a trimis în Piața Universității "pentru a face curățenie".
Astfel încurajați, minerii au intrat și au devastat sediile Universității și Institutului de Arhitectura, ale unor partide istorice și ale unor publicații de opoziție, motivând că acolo sunt ascunse droguri, valută și arme. Minerii au bătut studenți și o serie de persoane suspectate că ar fi intelectuali.
Denes Domokos, șef de schimb la mina Livezeni, a încercat să-i taie capul cu un topor, liderului studenților, Marian Munteanu, care se afla în sediul Universității.
Emil Constantinescu, pe atunci rector al Universității, a depus la Parchetul General o plângere pentru devastarea sediului acestei instituții.
În unele situații, minerii au părut să colaboreze cu forțele de ordine, operând reținerea unor persoane. Un raport semnat de procurorul general Gheorghe Robu și de ministrul de Interne Doru Viorel Ursu preciza că au fost arestate 185 de persoane. Câteva zile mai târziu, Guvernul a anunțat că au fost reținuți 1021 de suspecți.
Efectul mineriadei a treia a fost nu doar intimidarea populației, ci și compromiterea României pe plan international. Departamentul de Stat al SUA a anunțat, ulterior, că "acțiunile autorizate de președintele Iliescu și guvernul său au lovit în inima democrației române".
A patra mineriadă a lovit Bucureștiul în perioada 24 – 28 septembrie 1991, fiind condusă personal de Miron Cozma. Scopul ei declarat a fost, de la bun început, înlăturarea lui Petre Roman din funcția de prim-ministru. Pe drumul dintre Petroșani și București, minerii au devastat gara Craiova și elemente ale rețelei feroviare, au brutalizat angajați ai CFR și i-au amenințat cu moartea. În București, minerii au atacat sediile Televiziunii și ale Guvernului, iar premierul Roman și-a înaintat demisia. Președintele Iliescu i-a acceptat-o, iar demisia a fost anunțată la televizor de Alexandru Bîrlădeanu, președintele Senatului.
La manifestația din Piața Victoriei, printre mineri s-au infiltrat și grupuri de persoane din afara acestora, care i-au instigat. Unul dintre provocatori a fost Silviu Popescu, fost locotenent – colonel în cadrul Armatei. Acesta și-ar fi motivat atitudinea declarând că "fortele aflate la putere nu merita sa conduca tara, pentru ca fac parte din cei care, in decembrie 1989, au condus lovitura de stat".
Ion Iliescu a calificat mineriada din septembrie 1991 drept "spontană", doar că, pe parcurs a degenerat și a căpătat conotații politice.
La data de 28 septembrie 1991, Iliescu a avut o întâlnire cu o delegație condusă de Miron Cozma, finalizată cu un comunicat semnat de Iliescu și Cozma.
Bilanțul victimelor mineriadei a patra a fost următorul: 455 de oameni au avut nevoie de îngrijiri medicale, 50 au fost internați în spital, iar patru oameni au fost uciși: Andrei Frumușanu, Aurica Crăiniceanu și Nicolae Lazăr în București, iar Viorel Enea în orașul Vulcan.
Moartea lui Frumușanu și Crăiniceanu, la Piața Victoriei, uciși prin împușcare, a rămas, până azi, în responsabilitatea Serviciului de Protecție și Pază, care apăra sediul Guvernului.
