Integrarea imigranțílor musulmani nu poate începe decât cu copii acestora, părinții fiind condamnați la marginalizare. Islamiștii care vin în Europa sunt greu de sedus de opulența occidentală sau de votul universal. Musulmanul nu înțelege demersul europeanului de a-și ascunde identitatea, fiindcă pentru el comportamentul social, economic, cultural chiar politic derivă din religie și Coran, exprimă doi specialiști în problema islamului.
Venirea unui milion de imigranți musulmani pe bătrânul continent și proasta gestionare a acestei crize vine să confirme faptul că „Occidentul se află în stare de război cu musulmanii, cu Islamul, un conflict teribil, început în 622 (anul în care profetul Mahomed ajunge la Medina – n.r.). În acest prim deceniu al secolului al XXI-lea, nu-i zi în care să nu se vorbească despre atentate comise de cei pe care îi numim integriști sau islamiști și care sunt de fapt musulmani care ucid în virtutea a ceea ce consideră a fi drepturile, tradițiile și credința lor. Europenii și americanii au ocupat cel puțin două națiuni musulmane: Afganistan și Irak. Sub acoperirea ONU și a NATO, au anjagat forțe în Liban, Cecenia și Kosovo și au instalat baze militare în diverse țări. Amenință Iranul și Siria și intervin aproape peste tot. Și totuși, în toate discursurile oficiale, în media, opinia publică nu încetează să proclame respect față de religia și lumea islamică. Această coabitare, aceste relații pașnice disimulează o altă realitate: oameni pe care nu mai îndrăznm să îi numim creștini sunt în conflict cu oameni care se numesc musulmani”, scrie în prefața cărții sale „Istoria războiului dintre Islam și creștinătate”, Jean-Paul Roux, specialist în cultura islamică, fost 13 ani director al Centrului Național Francez pentru cercetare științifică (cea mai mare organizație științifică guvernamentală) și profesor de artă islamică la Ecole du Louvre.
Cât de deschis mai e Occidentul?
La rândul său, filosoful și profesorul Giovanni Sartori, care a predat la universități prestigioase precum Stanford, Yale sau Harvard, se întreabă cât de deschisă mai poate fi societatea occidentală și dacă liderii politici de la Bruxelles înțeleg că această elasticitate culturală europeană nu poate fi întinsă la nesfârșit. Populația Europei pare să înțeleagă că s-a ajuns în acest punct, iar rezultatele se văd: manifestații de stradă, unele pașnice, altele cu accente xenofobe, iar – în plan politic – cu ascensiunea dreptei care propune programe radicale împotriva imigrației. “Deschiderea societățíi Occidentale este, în prezent, pusă la grea încercare , fie de revendicări multiculturale interne, fie de masiva presiune a fluxului de migrație externă”, scrie Giovanni Sartori în cartea sa “Ce ne facem cu străinii”.
România liberă a ales să dezbată azi exact această temă, particularzând-o la migrația musulmană – deoarece este prioritatea numărul unu a Europei. Am ales să o facem prin intermediul a doi autori lucizi, care au studiat îndelung această chestiune a conviețuirii cu străinul. Amândoi și-au scris cărțile cu câțiva ani înainte, deci nu îi putem bănui că au mintea înfierbântată de evenimentele acestor zile.
Islam: dreptul rămâne impregnat de religie
Giovanni Sartori nu crede că Europa va rămâne fără reacție și afirmă că limitele toleranței Occidentale sunt determinate de trei variabile. În primul rând, gazda trebuie să explice celui care vine în patria lui de ce un lucru este considerat intolerabil (nu ascunzându-l de ochii acestuia cum pare că fac politicienii europeni, dar nici impunându-l ca o dogmă). Apoi, e nevoie de respectarea principiului “de a nu face rău celuilalt” și în fine de “reciprocitate” (toleranța și respectul unuia« față de celălalt). Are o societate nevoie de străini? Fără îndoială, răspunde gânditorul italian: “Străinii aduc acele identități diferite care o determină pe a noastră. Un «noi» care nu este circumscris de un «ei», este de neconceput”. Asta arată, iarăși, că politica oficială a Europei e eronată. Așa cum musulmanii nu trebui absorbiți și dezintegrați în Europa, la fel nici europenii nu trebuie să își ascundă elementele identitare, indiferent că sunt de natură culturală sau religioasă. De altfel, musulmanul nici nu ar înțelege acest demers al europeanului de a-și ascunde identitatea, fiindcă pentru el comportamentul social, economic, cultural chiar politic derivă din religie și din Coran. În lumea musulmană nu există această separație între religie și laicitate și, de aceea, musulmanul nici nu ne-o cere și nici nu o înțelege atunci când ne-o manifestăm pentru a-i proteja sensibilitățile culturale, afirmă profesorul. “Preexistența civilizațíei romane a făcut ca Occidentul să nu aibă un drept derivat din scrierile sfinte. Fapt este că, astăzi, ca și cu veacuri în urmă, creștinismul se altoiește pe un mai amplu teren laic, care îl delimitează și împrejmuiește, separând lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu de lucrurile care nu sunt ale lui Dumnezeu”, explică Sartori. Filosoful arată diferența culturală de esență față de musulmani: “Pentru Islam, totul este al lui Dumnezeu. În timp ce în Occident dreptul este autonom, pe pământul Islamului el se naște și rămâne impregnat de religie”.
Dante îl plaseză pe Mahomed în fundul infernului
Problema nu este una doar de natură filosofică, ci și istorică și geografică. “Apărută în secolul al VII-lea, când alte religii delimitau părți importante ale lumii, islamismul s-a format pe teritorii care au fost cândva mazdeene sau budhiste, precum Iranul și India, dar și pe teritorii creștine precum Asia Mică, Siria și Palestina, Egiptul și Nubia, Africa de Nord, teritorii a căror populație s-a convertit fie în totalitate, fie în mare parte. Lumea creștină, cea anterioară secolului al VI-lea nu se putea constitui pe pământ musulman, iar recreștinarea nu a reușit decât pe trei teritorii: în Sicilia, Spania și în Crimeea”, explică, pe de altă parte, profesorul Jean-Paul Roux.
Creștinii și musulmanii s-au confruntat pe un câmp de bătălie vast: Asia Mică și Spania, Balcanii și Europa Centrală, dar și în Marea Mediterană, unde conflictele au încetat arareori. Punctual s-au înfruntat în Egipt, Etiopia India, Iran, Afgansitan, toate reprezentând momente ale “războiului islamului cu creștinătatea și civilizația post-creștinătatea. Ambiția comună a celor două religii de a-i atrage pe toți oamenii poartă în ea germenii unui conflict care nu putea să rămână la nivelul controversei și care trebuia să izbucnească în confruntări militare cu atât mai mult cu cât credincioșii erau, geografic, vecini”. În istorie lucrurile nu s-au făcut la îndemnul celor care au fondat religiile. Isus predică iubirea. Mahomed vorbește adesea de război. “În realitatea, creștinismul a recurs adesea la război religios, la intoleranță și persecuție, în timp ce islamul s-a răspândit prin apostolat, mai mult prin atragere decât prin constrângere”, afirmă profesorul Paul Roux. În istorie nu a fost vorba de integrare, ci de cucerire până la ultima picătură: “În general, islamul s-a mulțumit să aibă cel mai desăvârșit dispreț față de celelalte religii. Uneori a traversat chiar perioade de ură, mai ales împotriva creștinilor. Convinsă că este deținătoarea adevărului, lumea creștină nu a ezitat să vadă în islam doar o erezie ca atâtea altele, o invenție grosolană a unui fals profet… Dante îl plaseză pe Mahomed în fundul infernului”.
Partida integrării începe cu copiii imigranților
Apariția islamismului ca o credință universală (caracteristică revendicată și de catolicism) aduce cu sine războiul sfânt (jihadul). “În viziunea islamică, lumea se împarte între pământul islamului și pământul războiului sfânt pe care credinciosul trebuie să îl cucerească pentru credință. Renașterea islamului autentic (care se petrece de vreo 30 de ani) atrage după sine o datorie de cotropire a necredincioșilor. Occidentul laicizat nu ia aceste lucruri în serios și nici măcar nu le înțelege. Dar greșește”, avertizează Giovanni Sartori. Care arată că “europenii sunt naivi atunci când cred că imigrantul musulman va fi neaparat sedus și atras de dreptul de vot și de opulența Occidentului. Pentru cel care concepe viața ca pe o cufundare în voința Divină, libertatea și laicitatea Occidentului sunt pure aberații. În acest joc va conta amestecul grupurilor fundamentaliste care își fac o datorie din a-l captura pe emigrantul musulman”.
Tot Sartori își pune întrebarea dacă musulmanul va reuși să se integreze în Occident. Prima generație, spune el, cu siguranță nu. Islamul nu reprezintă o cultură flexibilă precum cea a evreilor sau a asiaticilor. Vor învăța cu greu limba și se vor lăsa ispitiți să trăiască, adesea, în ghetouri. Miza, crede gânditorul, o reprezintă copiii imigranților, dar în acest caz partida ar putea fi pierdută din cauza sistemului educațional european care acordă o prea mare libertate copiilor, uitând să îi mai și formeze în numele unei libertăți oferită la o vârstă tot mai fragedă: „Partida integrării începe cu copiii imigranților și se joacă în întregime prin școlarizare și în școală. Școala este mereu importantă, dar în cazul islamicului are o importanță decisivă. Asta și pentru că la tinerii născuți în Europa respectul pentru practica religioasă se temperează. Numai că la noi, școala care modela este tot mai deformată de școala copilului care se face de la sine. Este o școală în destrămare, care face puțin și care slujește și mai puțin.”
Prea diferite pentru a se topi una în alta
Vom mai încerca un ultim răspuns (mai tranșant și de aceea riscant) la întrebarea: ce ne facem cu străinii, în general, și cu musulmanii în particular? „Imigrantul trebuie să înțeleagă și să prețuiască valoarea protecției juridice și a libertăților care îl transformă din suspus în cetățean. Ca să funcționeze o democrație, dezbinările sale interne trebuie să fie aplanate neconflictual, fără violențe, prin metode pașnice. Acceptarea acestor lucruri nu se face prin jurământ, ci prin asumarea lor”, scrie Giovanni Sartori.
Jean-Paul Roux insistă că rezolvarea unui conflict latent trebuie să pornească de la înțelegerea fundamentelor celor două civilizații: „Civilizația islamului a fost strălucită. Civilizația creștină a fost la fel, dar ele sunt prea diferite pentru a se topi una în alta. Prima, de pildă, refuză împrumutul cu camătă, interzice anumite alimente și băuturile alcoolice, întemeiază familia pe principiul poligamiei și al repudierii soției de către soț; cea de-a doua acceptă că banul dă roade, consideră că orice hrană este permisă, că cele două sexe pot trăi împreună, căsătoria fiind o legătură de nezdruncinat. În asemenea condiții, înțelegerea celor care moștenesc aceste două mari tradiții nu se poate realiza decât într-o nouă cultură, cea pe care o promovează Occidentul distrugându-și rădăcinile. Nu este exclus ca așa ceva să se întâmple. Încă nu s-a întâmplat. Dacă lumea creștină a intrat din plin în epoca post-creștină, lumea islamică nu a intrat deloc în era post-islamică”.
