Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cum și-a subordonat sultanul Erdogan Justiția

Victor Ponta are prieteni dintre cei mai bizari în lume. Pe lângă legăturile pe care le-a dezvoltat cu reprezentanții unui guvern chinez din ce în ce mai autoritar și tentativele de apropiere de Vladimir Putin, mai nou aflăm că are o legătură strânsă cu președintele turc, Recep Tayyip Erdogan.

Share

Cristian Campeanu 0 comentarii

Actualizat: 12.07.2015 - 21:52

Victor Ponta are prieteni dintre cei mai bizari în lume. Pe lângă legăturile pe care le-a dezvoltat cu reprezentanții unui guvern chinez din ce în ce mai autoritar și tentativele de apropiere de Vladimir Putin, mai nou aflăm că are o legătură strânsă cu președintele turc, Recep Tayyip Erdogan.

Nu știm cum și când s-a dezvoltat această prietenie – manifestată, printre altele, prin bizara cedare a unui spațiu în București pentru construcția unei mega-moschei – dar, având în vedere precedentele cazuri când un lider român a venit cu idei proaste din vizitele în lume, apropierea de Erdogan este îngrijorătoare pentru că cei doi au câteva lucruri în comun: tendințe autoritare, disprețul față de separația puterilor în stat, acuzații de corupție și tentative repetate de subordonare a justiției Executivului. Diferența este că lui Erdogan aproape că i-a reușit, în vreme ce lui Ponta nu, pentru că a intervenit Uniunea Europeană. Morala ar fi că, dacă vrea să aibă succes cu distrugerea justiției independente după modelul sultanului Erdogan, Ponta trebuie să scoată România din Europa.

În februarie 2014 au început să apară pe rețelele de socializare înregistrări audio care îl implicau pe prim-ministrul de atunci Erdogan, pe fiii săi și pe cei mai importanți colaboratori politici și de afaceri într-o schemă de corupție pe scară largă, obstrucționarea justiției și abuz de putere generalizat. Respectivele înregistrări conțineau discuții între Erdogan și apropiații săi sau între fiii lui Erdogan și partenerii de afaceri despre mită și „comisioane“ în valoare de sute de milioane de euro, cenzurarea și manipularea mass-media, ingerința directă în numirile în sistemul juridic și în procese aflate pe rolul instanțelor. Adică toate acuzațiile grave imaginabile care în orice țară civilizată ar fi determinat demiterea și arestarea prim-ministrului și a cercului său politico-criminal. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Nici o anchetă nu a fost lansată asupra lui Erdogan însuși, care, în schimb, s-a ales președinte în luna august cu voturile majoritare ale populației rurale, căreia îi pasă mai mult de sharia decât de statul de drept. Pe 1 septembrie, biroul procurorului din Istanbul a anunțat neînceperea urmăririi penale în cazul fiu­lui lui Erdogan, Bilal, și al altor 96 de alți suspecți și a dispus, în consecință, distrugerea probelor. În mod ironic, în luna noiembrie, Oficiul de Medicină Legală a declarat că înregistrările incriminatoare nu sunt frânturi de conversație montate abil – așa cum susținu­seră membrii cercului lui Erdo­gan încă de la început –,
dar nu a avut curajul să conchidă clar că sunt autentice și că vocile aparțin celor suspectați. A fost o victorie pentru Erdogan, respectiv o mare înfrângere pentru justiția independentă din Turcia, care risca în continuare să devină o componentă a puterii prezidențiale.

Justiție alla Turca

Cum s-a ajuns aici? Partidul lui Erdogan, care a dominat în ultimii 13 ani politica de la Ankara, se numește Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), dar nu există domeniu mai siluit de regimul AKP-Erdogan decât justiția (poate cu excepția armatei). Scandalul înregistrărilor a apărut ca urmare a unui alt scandal de corupție care a zguduit în iarna 2013-2014 guvernul „Împăratului“, cum este poreclit Erdogan. În decembrie 2013, procurorii și poliția din Istanbul și Izmir au arestat zeci de oficiali guvernamentali acuzați de luare de mită, spălare de bani și afaceri oneroase cu proprietăți aparținând statului. Toți aveau legături politice și de afaceri cu cercurile de conducere ale AKP. Înaintea lor, patru miniștri ai Guvernului Erdogan, toți membri ai AKP – al mediului și planificării urbane, al integrării europene al economiei și de interne – au demisionat din guvern după ce procurorii i-au acuzat pe ei și/sau pe fiii lor de implicare în scandal. Și cu această demisie toată povestea la nivel înalt a fost închisă brusc pentru că în Turcia parlamentarii beneficiază de imunitate față de urmărirea penală și, cei patru rămânând parlamentari, adică la mila colegilor lor, au fost exonerați prin manipularea procedurilor. Spre deosebire de Parlamentul de la București, care votează deschis pentru sau împotriva urmăririi penale, comisia de anchetă a Parlametului turc a preferat să amâne prezentarea unor concluzii.

Istoria abia acum începe să capete accentele sinistre care dau măsura adevăratei naturi a regimului Erdogan. În loc ca ancheta de corupție să continue, guvernul a declanșat anchete împotriva polițiștilor și procurorilor care au lucrat la investigație și mii dintre ei ai fost demiși, transferați sau „au primit alte însărcinări“. Au fost deschise peste 140 de dosare împotriva polițiștilor, 300 dintre ei au fost arestați pentru „înregistrări ilegale“ și peste 100 de ofițeri de rang înalt au fost demiși și/sau arestați pe tot cuprinsul Turciei, inclusiv șeful poliției din Istanbul. Multe din aceste cazuri au fost abandonate mai târziu, dar scopul fusese atins. Anchetele procurorilor și polițiștilor au fost oprite, iar instituțiile anti-corupție, intimidate și compromise. Principala armă pe care Erdogan o folosește împotriva ina­micilor săi este acuzația de complot privind răsturnarea prin forță a guvernului, o acuzație care a fost utilizată în două cazuri anterioare de mare răsunet, în așa-numita operațiune „Barosul“ și împotriva unui grup mitic numit Ergenekon, și care au fost folosite pentru a epura armata, serviciile de informații, o parte din mediul academic și presă de elementele considerate ultra-seculare. Ulterior, cazul „Barosul“ s-a dovedit a fi întemeiat pe probe îndoielnice, iar în cazul Ergenekon a recunoscut anul trecut că s-au comis numeroase nereguli și a cerut rejudecarea lui și punerea sub acuzare a judecătorilor. Asta pentru că, între timp, principalul dușman al lui Erdogan nu mai era armata ci Fehtullah Gulen, liderul mișcării Hizmet, care conduce o rețea de educație islamică din Pennsylvania.

„Lovitura de stat“ și „sfânta“ majoritate parlamentară

În ianuarie 2014, în Parlamentul de la Ankara s-a iscat o bătaie generală între membrii AKP și ai opoziției seculare. S-a aruncat cu sticle, cu iPad-uri și s-au schimbat cuvinte grele. Motivul a fost tentativa AKP de a introduce un proiect de lege prin care se instituia un control mai accentuat al majorității și implicit al Executivului asupra Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor –HSYK, CSM-ul turc. Și așa, guvernul avea un cuvânt greu în HSYK, obținut prin corupție și intimidare, dar acum, sub presiunea scandalului de corupție, guvernul dorea controlul formal. În parlament a venit un reprezentant al asociațiilor de magistrați care a încercat să citească o petiție prin care susținea neconstituționalitatea legii, dar a fost împiedicat de conducerea parlamentului. Imediat, Erdogan a denunțat magistrații activiști și o „lovitură de stat judiciară“ – unde oare om mai fi auzit de așa ceva? Și, desigur, a amenințat cu expulzarea ambasadorului Statelor Unite.

De atunci, Erdogan și-a radicalizat discursul, a denunțat separația puterilor în stat ca fiind o invenție occidentală nepotrivită unei guvernări eficiente și a promis să introducă un regim prezidențial. Una din „reformele“ pe care dorea să le introducă o dată cu modificarea Constituției – din nou, asemănarea cu ce s-a întâmplat la București în ultimii ani este izbitoare – era dreptul președintelui de a numi un număr mai mare de judecători ai Curții Constituționale și de membri ai HSYK. Pentru asta avea nevoie ca AKP să obțină o majoritate de două treimi la alegerile parlamentare care au avut loc la începutul lunii iunie.

În schimb, a avut parte de cea mai neplăcută surpriză. AKP a pierdut majoritatea și nu poate să formeze în acest moment o coaliție decât cu ultranaționaliștii, care cer suspendarea discuțiilor cu kurzii.

În Turcia, justiția nu a fost niciodată cu adevărat independentă, procurorii și judecătorii sunt organizați într-o castă care își protejează privilegiile, nu există DNA, iar reformele judiciare inițiate în 2010 cu susținerea Uniunii Europene au fost anihilate prin practicile autoritare ale lui Erdogan, care au țintit bruma de stat de drept ce se înfiripa în Turcia. Pe lângă imunitatea extinsă a demnitarilor, în Turcia există o lege care incriminează insulta și calomnia la adresa acestora. Numai în 2014, în Turcia au fost acuzați de insultă la adresa unui oficial guvernamental peste 140.000 de oameni, printre care jurnaliști, reprezentanți ai societății civile, dar și judecători și procurori. Cum oricine poate fi pus sub acuzare de un oficial care se simte insultat, legea asigură un mediu de incertitudine, cenzură și autocenzură în mass-media și frică generalizată care menține regimul la putere.

Cum afirmam la început, dacă Ponta vrea să aplice ceva din experiența acestui regim abuziv, care, printre altele, are ambiția de a reactiva otomanismul ca doctrină de politică externă (asta apropo de proiectul moscheii din București), atunci în fața României stă un pericol cum n-a mai înfruntat de secole.   

Citește totul despre:

Comentarii

loading...