În prezent, Orientul este asociat extremismului și violențelor. În acest context, condiția și dificultățile femeilor din spațiul islamic rămân într-un plan secund. Trei cărți biografice le readuc în discuție.
În literatură și în media, percepția că Orientul este un spațiu în care „exoticul“ și „misteriosul“ sunt cuvinte-cheie nu este nouă. Profesorul universitar palestinian Edward Said a dedicat „orientalismului“ un întreg studiu, publicat în 1979, în care analizează și atitudinea Occidentului față de Orient, și modul în care Vestul îl percepe pe „celălalt“. Astfel, profesorul Said argumentează că „orientalismul“ reprezintă totalitatea informațiilor pe care Vestul le are față de acest spațiu.
„Orientalismul portretizează, în mod ficțional, Orientul ca fiind irațional, sensibil din punct de vedere psihologic și feminizat, în contrast cu Vestul rațional, puternic și masculin. O astfel de relație binară, bazată pe o ierarhie a slăbiciunilor și punctelor forte, derivă din necesitatea psihologică europeană de a crea o inegalitate culturală între cele două spații“, susține el.
Imaginea orientalului ne însoțește de mici – începând cu cele 1001 de povești ale Șeherezadei și până la „disneyficarea“ culturii orientale, prin personajele Aladdin și Jasmine. În cazul acestor două exemple, personajele feminine sunt suprasexualizate, extrem de frumoase și înșelătoare.
Într-o altă carte, „Covering Islam: How the Media and the Experts Determine How We See the Rest of the World“ (Despre Islam: cum media și experții ne determină viziunea asupra restului lumii – n.n.), publicată în 1981, Edward Said este preocupat de modul în care media din Occident „distorsionează“ imaginea Islamului. În acest sens, el susține că mass-media au abilitatea de a controla și filtra informația asemenea unui „ecran invizibil“, arătându-le oamenilor doar anumite aspect și sărind peste ceea ce nu se dorește ca ei să știe.
Said argumentează că Islamul este portretizat ca fiind opresiv (femeile care poartă hijab), învechit (cazurile în care femeile sunt omorâte cu pietre, spânzurate sau decapitate), se opune intelectualilor (așa cum reiese din relatările privind distrugerea de cărți), restrictiv (întrucât interzice aventurile pre și post-maritale, consumul de alcool și jocurile de noroc), extremist, înapoiat și periculos.
În prezent, cel mai adesea, spațiul islamic este asociat extremismului și violențelor. În acest context, condiția și dificultățile femeii orientale reale cad pe un plan secund. Apare întrebarea: care este povestea femeii din spațiul islamic?
Fie că locuiește în Afganistan, Iran, Irak, Siria sau Yemen, această femeie este, dincolo de orice, una puternică, capabilă să reziste opresiunilor, dorincă să îşi depăşească condiţia care i se impune şi să îşi ceară drepturile. Mărturie stau relatările pe care au reușit să le facă publice, cu ajutorul jurnaliștilor care s-au arătat interesați de soarta lor. Este vorba despre yemenita Najoud, kurda Jinan și mai multe fete „ascunse“ din Kabul.
Afganistan: Despre neajunsul de a nu te fi născut bărbat
O femeie este valoroasă pentru soţul ei în măsura în care reuşeşte să aducă pe lume copii de sex masculin, remarcă jurnalista Jenny Nordberg în romanul „Fetele ascunse din Kabul. O apărare secretă împotriva discriminării femeilor din Afganistan“, apărut la Meteor Publishing, în 2016. De nașterea a cel puțin unui băiat într-o familie afgană depind onoarea familiei, statutul soțului în comunitate și modul în care femeia va fi tratată ulterior nașterii.
Aducerea pe lume a unei fiice reprezintă o grijă în plus – o gură în plus de hrănit, o atenție sporită îndreptată asupra ei, pentru a nu păta onoarea familiei, până la momentul în care se va decide ca ea să se căsătorească și să treacă, astfel, din patronajul tatălui în cel al soțului. Pe de altă parte, într-o familie afgană, moștenitorii de sex masculin reprezintă o prioritate.
O doctoriță îi explică jurnalistei care este raportul dintre soră și frate într-o familie afgană: „Dacă supraviețuiește, va suferi, poate, adesea de foame pentru că hrănirea fetei este secundară față de hrănirea fiului, care va căpăta mâncare mai multă și mai bună. Dacă există șansa ca unii copii să urmeze școala, băieții vor avea prioritate. Ei au roluri diferite. Cine altul decât fiul îi va proteja și îngriji pe părinți, dacă vor apuca să îmbătrânească? Dacă familia trebuie să fugă din fața altui război? În cazul unei dispute? În Afganistan nu există securitate socială, există prea puțină asistență medicală. Există doar șomaj, sărăcie și război constant. În mediul acesta, numărul de fii determină puterea atât financiară, cât și socială a unei familii. Ei reprezintă o asigurare, o pensie, un cont bancar“, explică doctorița Fareiba.
O nouă identitate de gen
A avea un fiu înseamnă ca familia să nu pară slabă în ochii comunității, îi spune o parlamentară jurnalistei. Pentru ca onoarea tatălui să fie spălată, există o soluție simbolică și care funcționează pentru o perioadă limitată de timp: transformarea uneia dintre fiice într-un fiu. Termenul folosit pentru a descrie această convertire simbolică este „bacha posh“. Prin acest ritual, fetițelor le este tăiat părul, li se schimbă numele și li se oferă haine pentru băieți, după care părinții își prezintă noul fiu în societate. În acest context, autoarea cărții argumentează că „nevoia stringentă de a avea un fiu este o prioritate absolută, o fată deghizată în băiat sau orice alt secret colectiv din Afganistan există sub aceleași auspicii sub care existaseră și homosexualii în armata Statelor Unite: «Nu întreba, nu vorbi!»“. Pe măsură ce trece timpul și noul băiat al familiei începe să se bucure de privilegii pe care în calitate de fată nu le-ar fi avut – să se joace pe stradă neînsoțit de o persoană de sex masculin, să meargă drept, să își privească interlocutorii în ochi –, capătă tot mai multă încredere în sine. Problema acestor „bacha posh“ apare, însă, cu cât revenirea la genul inițial se petrece mai târziu. Tânăra care joacă rolul unui băiat ajunge să vadă normele dominante din societate într-o lumină nouă, iar readaptarea la viața ca persoană de sex feminin se dovedește dificilă, în special din punct de vedere psihologic.
Jurnalista prezintă câteva astfel de „bacha posh“ care au refuzat să se conformeze rolului tradițional impus de gen și s-au distanțat de familii, pentru a trăi ca bărbați deghizați. Nu toate au, însă, o astfel de soartă. Adesea căsătorite cu bărbați necunoscuți și mai în vârstă, ele se văd forțate să se adapteze unei vieți complet noi, într-o perioadă relativ scurtă, ceea ce le cauzează un blocaj în definirea propriei identități de gen.
Pentru alte familii, însă, această transformare vine dintr-o necesitate. Întrucât cel care asigură pâinea familiei este bărbatul, lipsa altor persoane de sex masculin cu care să-și împartă sarcinile poate deveni un obstacol în procurarea hranei. Astfel, o fetiță transformată în băiat poate depune efort fizic, își poate găsi un loc de muncă, pe când partea feminină a familiei este legată de spațiul strict domestic. Și în cazul acestor „fete ascunse“ din Kabul, gustul libertății le dă glas să se împotrivească dorinței familiilor ca ele să redevină cine erau anterior. Cu toate acestea, multe dintre „bacha posh“ văd acest proces ca fiind unul ireversibil, iar ele realizează că, dacă decizia „transformării simbolice“ nu le-a aparținut, cea de a o prezerva le aparține în totalitate.
Despre neajunsul de a te fi născut femeie kurdă, la granița dintre Siria și Irak
Povestea lui Jinan, o tânără născută într-o familie de yazidiți (grup religios de etnie kurdă), la granița dintre Irak și Siria, a făcut înconjurul lumii. În 2014, ea a fost răpită de militanții grupării Statul Islamic, în cursul unui raid. Scopul jihadiștilor era clar: acela de a le transforma pe ea și pe celelalte femei capturate în sclave sexuale. Spiritul de observație, luciditatea și perspicacitatea au salvat-o, deși tânăra avea numai 18 ani.
Într-un dialog cu reporterul „Le Figaro“ Thierry Oberlé, care s-a materializat, ulterior, în romanul „Am fost sclava Daesh“, Jinan povestește despre copilăria sa fericită și despre privilegiul de a fi fost lăsată la școală timp de șapte ani. Era o tânără ca oricare alta, până în momentul în care l-a cunoscut pe Walid. Pentru cel pe care și-l dorea ca soț, tânăra a riscat furia familiei și, în final, a învins. Un an mai târziu, însă, ea avea să pice în ghearele jihadiștilor. Conștientă de pericolul la care este expusă, Jinan începe să recurgă la diverse gesturi care i-ar putea ține pe răpitori la distanță.
„Sunt jegoasă. Absolut murdară. Îmi doresc să ajung într-o stare de mizerie cu adevărat respingătoare. Este arma mea de descurajare. Sunt dezgustătoare pentru mine însămi. Va fi oare de ajuns pentru a-i îngrețoșa pe masculii care-mi dau târcoale? Evit baia, deși are ușile larg deschise. Fac greva toaletei. Am intrat în rezistență pasivă. Ce miros! Mi se face greață“, povestește tânăra.
Ulterior, este mutată într-o închisoare, după care într-un cartier al jihadiștilor, unde scopul acestora este de a le convinge pe femei să-și renege credința. Doar trecând la religia islamică răpitorii le-ar putea abuza, întrucât „în Statul Islamic este inacceptabil a trăi laolaltă cu necredincioșii“, așa cum explică unul dintre răpitori. Refuzul rugăciunii aduce după sine bătăi crunte.
„Au trecut mai bine de unsprezece săptămâni de la răpirea mea. Aproape trei luni de suferință și sclavie. De multe ori, mi-am plecat capul în fața temnicerilor mei, însă mi-am păstrat dorința de a lupta pentru a supraviețui“, mărturisește tânăra.
Întoarsă la soțul ei, se confruntă cu un nou pericol – acela de a fi persecutată de propria comunitate. Codul de onoare al yazidiților condamnă la negare, la rușine, la proscriere și chiar la moarte.
„Violul este un subiect tabu. Convertirea religioasă este interzisă prin obiceiurile noastre. O schimbare a credinței te condamnă la excluderea definitivă din comunitate. Eu nu am fost violată, iar convertirea mea s-a făcut cu forța, însă mă tem de ce e mai rău.“
În plus, femeile care reușesc să scape din ghearele jihadiștilor au de înfruntat și o traumă psihologică, atrage ea atenția. Cu toate acestea, mai important este, însă, ca întreaga comunitate internațională să afle despre tragedia femeilor yazidite. Astfel, în mărturia sa vede un mod de a lupta cu abuzurile jihadiștilor, de a-și ridica vocea împotriva nedreptăților la care femeile din comunitatea sa au fost supuse.
Yemen: Când cuvântul „divorț“ ajunge pe buzele unei fetițe de 10 ani
Nojoud este o fetiță normală care, asemenea copiilor de vârsta ei, adoră să se joace de-a v-ați ascunselea, să coloreze și să mănânce ciocolată. Destinul ei se schimbă, însă, într-o seară de februarie din 2008, când tatăl o anunță că se va căsători cu un bărbat de trei ori mai în vârstă. Astfel, dintr-o copilă căreia i se permitea să iasă pe stradă cu capul neacoperit, ajunge să fie obligată să se acopere complet cu un voal.
„De azi înainte, trebuie să te acoperi când ieși în stradă. Ești femeie măritată. Fața ta nu mai trebuie văzută decât de soțul tău. E vorba despre onoarea sa. Nu se cade să i-o știrbești“, i-a șoptit mama, înainte să i-o predea soțului. Ajunsă în satul soțului, Nojoud tânjește să se joace cu copiii de vârsta ei. În schimb, este violată și abuzată fizic. Treptat, bătăile soțului se înmulțesc, sub privirile aprobatoare ale familiei. Copila caută ajutor la familie, însă i se ține o predică despre datoria de a îndura abuzurile, pentru a nu-și face de rușine familia. „Onoarea înainte de toate“, îi atrage atenția tatăl.
Expusă la realitatea dură, fetița începe să pună sub semnul întrebării semnificația acestui concept și, în cele din urmă, decide să își pună siguranța pe primul loc.
Delphine Minoui prezintă povestea prin ochii unei persoane neexperimentate, pentru care concepte precum „divorț“ și „tribunal“ nu au o semnificație bine definită. Tot ce își dorește fetița este să se elibereze de agresiunile la care este supusă. Pe măsură ce oamenii se alătură cauzei sale, ea descoperă că practica la care a fost supusă constituie o încălcare a drepturilor sale, astfel că îl aduce în fața justiției nu doar pe soț, ci și pe tatăl care a consimțit căsătoria. Pentru o fetiță de 10 ani, însuși drumul de la casa părintească și până la curtea de judecată reprezintă o întreagă provocare. Cu atât mai mult, lunile de proces și expunerea publică la care a fost supusă au contribuit la maturizarea sa forțată. Pe de altă parte, Nojoud a descoperit că un gest mic poate avea efecte la scară largă.
„Am înțeles că situația mea nu era unică. Mi-au fost prezentate două fete care ceruseră divorțul, ca și mine. Eram mândră că povestea mea le ajutase să afle căile potrivite prin care să se apere. Mă simt oarecum responsabilă că au ales să se revolte împotriva soților lor. Când le‑am auzit necazurile, parcă mi-am văzut propriile nenorociri în oglindă“, mărturisește Nojoud.
