Scriitorul Andrei Pleşu s-a „specializat“ în bestseller-uri. Dacă anul trecut lucrarea „Parabolele lui Iisus“, apărută la editura Humanitas, spulbera orice concurenţă, anul acesta a revenit în forţă cu o antologie a interviurilor sale din ultimii 23 de ani, adică în cam tot atâţia câţi are România postcomunistă.
Cartea este intitulată “Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri” şi cuprinde interviuri acordate de Andrei Pleşu din 1990 până în 2012 (de fapt, primul interviu care apare în carte a fost realizat înainte de 1989, dar, din motive lesne de înţeles, nu a putut fi publicat decât în ianuarie 1990). Volumul nu este doar oglinda transformării unui intelectual român de primă mărime, ci spune chiar povestea “creşterii şi descreşterii” României în timpul acestor două decenii.
“Am fost eu însumi surprins de cantitatea neobişnuită de texte care s-au adunat în urma dialogurilor purtate de-a lungul vremii. O masivă investiţie de timp şi de energie! Dar nu efortul cheltuit de mine în ultimele două decade a fost motivaţia alcătuirii acestei cărţi. Şi cu atât mai puţin înclinaţia de a etala opinii personale, hrănite de o subterană egolatrie. Am constatat însă că, acoperind un interval de aproape un sfert de secol, interviurile au o substanţială dimensiune documentară. Sunt anii în care România s-a angajat în cursa integrării europene şi euro-atlantice, anii dezbaterilor legate de înfiinţarea CNSAS, anii mai multor guverne şi preşedinţi, anii în care probleme esenţiale pentru reaşezarea noastră în normalitate au constituit substanţa vieţii publice, a neliniştilor şi a speranţelor noastre. S-a întâmplat să fiu contemporan cu această perioadă şi, nu o dată, direct implicat în desfăşurarea evenimentelor. Mărturia mea poate fi, aşadar, o legitimă notă de subsol a istoriilor viitoare”, scrie Pleşu pe coperta patru a cărţii sale.
„Toată organizarea a ceea ce acum se numeşte Ministerul Culturii era orientată represiv“
Primul interviu postdecembrist ce apare în acest volum este realizat de Octavian Paler şi-l găseşte pe Andrei Pleşu în funcţia de ministru al Culturii:
“Am văzut de mulţi ani în Andrei Pleşu un strălucit profesor de filozofie a artei pe care şi l-ar dori orice universitate din Europa. V-am spus-o şi când peripatetizam prin Bucureşti, uitându-ne în urmă, să vedem dacă eram urmăriţi, dar niciodată imaginaţia nu m-a ajutat să vă văd într-un fotoliu de ministru. Aţi fost mai surprins decât mine?”, întreba Octavian Paler.
„Mai mult decât surprins“, răspundea Pleşu. „Traumatizat. Ca un pieton placid, aşezat brusc la cârma unui transoceanic. Trăiesc, de câteva zile, într-o stare de adâncă şi îngrijorată perplexitate. Întâi, pentru că nu am deloc sentimentul unei vocaţii administrative, de natură să justifice atâta încredere, şi doi, pentru că eu aşteptam «timpuri normale», ca să mă apuc în sfârşit, liber, de treaba mea. Or, timpurile normale care au venit mă pun în continuare în condiţia de a nu mă apuca de treaba mea. Este o dramă cu care nu m-am împăcat încă şi pe care nu ştiu cum am s-o depăşesc.” (…) “Dar ce părere are scriitorul Andrei Pleşu despre ministru? Nu vor intra în conflict?”, voia să afle Octavian Paler. “Nici nu se poate altfel”, îi spunea Pleşu. “Întâi, că scriitorul este deocamdată suspendat. Ministrul l-a demis. Obligaţiile au făcut ca nu numai scriitorul Andrei Pleşu, dar, din păcate, şi cititorul Andrei Pleşu să fie sub semnul întrebării. De mult n-a mai trecut atâta timp fără să citesc altceva decât «hârtii» de cabinet. Sper să nu dureze, să găsesc soluţia de a mă «reîntregi». „«Cum au arătat primele zile ale ministrului Culturii? De ce urgenţe s-a lovit?» «Primul lucru pe care l-am făcut a fost să încerc să pricep structurile instituţiei, ceea ce mi-a provocat o grea melancolie…Toată organizarea a ceea ce acum se numeşte Ministerul Culturii era orientată represiv: cuvintele «îndrumare» şi «control» erau cele mai frecvente, iar posturile cele mai numeroase erau cele de «instructori».“ “Mi se pare firesc. Structura servea un program anticultural”, remarca Paler. “Un program făcut să suspecteze şi să submineze cultura. O singură excepţie: cultura neprofesionistă. Cea mai mare parte a aparatului se ocupa de alintarea şi administrarea artei de amatori. Restul era marginal şi poliţienesc.”
Ofensiva împotriva elitelor
Într-un interviu acordat în 2007 lui Marius Chivu, Andrei Pleşu vorbeşte despre elite. “Este solicitant/riscant/nerecomandabil să faci parte din elită în România de azi?”, întreabă Marius Chivu. “Dacă ar fi să mă iau după semnele pe care le dă uneori mass-media, este, într-adevăr, nerecomandabil: devii antipatic. Constat o anumită ofensivă, uneori mocnită, alteori dezlănţuită, împotriva ideii de elită. Nu-mi place nici mie când cineva îşi declară singur apartenenţa la elită. Dar sunt categoric împotriva celor care, de frica «elitismului», vor să compromită ideea de elită. Cred sincer că e nevoie de elită, aşa cum cred că până şi cei care bombăne elitele o fac resentimentar şi ipocrit, în speranţa că vor fi consfinţiţi ei înşişi drept oameni de elită. Aşa cum vrei să fii operat de cel mai bun chirurg, să bei un vin foarte bun, să ai cel mai bun profesor, la fel de natural e să vrei să beneficiezi de avantajele de a fi slujit de o elită. Elita e esenţialmente slujitoare, are mai mult de dat decât de primit. Cine se supără pe elite îşi decapitează prin asta modelele, exigenţele, superlativele. Căci există un superlativ al oricărei înzestrări. Există o elită a cizmarilor, o elită a agricultorilor ş.a.m.d. România merge prost tocmai pentru că nu avem o elită politică adevărată, sau pentru că nu avem o elită în învăţământ, ci doar profesori mediocri. De fapt, noi n-avem elite în multe domenii. Într-un asemenea context, să vezi în elite un comando periculos care subminează libertăţile şi democraţia este o revoltă a tenişilor împotriva pantofilor. E nevoie şi de tenişi, şi de pantofi.”
Ultimul interviu din volum datează din 2012, după decapitarea ICR-ului condus de Horia-Roman Patapievici şi după încercarea USL de a-l demite pe preşedintele Traian Băsescu. Referindu-se la modul de operare al coaliţiei de guvernământ, Pleşu spunea într-un interviu acordat Rodicăi Palade: “Nu s-au dovedit nici măcar profesionişti ai eşecului…Totul a fost bălmăjit şi isteric. Când ai ca unic «program» politic, înlăturarea lui Băsescu, se impun, tehnic vorbind, anumiţi paşi preliminari de natură să garanteze, cât de cât, succesul. Dar n-au avut răbdare, s-au repezit. Şi vorba lui Lucian Raicu, o citez mereu: Lucian Raicu, când se discutau fineţuri politice şi reacţii brambura ale unor scriitori sau ale altora, spunea din când în când, cu vocea lui piţigăiată: «Da’ de ce nu folosim şi cuvântul prostie?» Şi aşa este. Clasa politică ne va învăţa să reabilităm şi să folosim mult mai frecvent acest termen”.
