La ce ma gandesc in momentul de fata
Trei lucruri ma preocupa in momentul de fata: imposibilitatea omului
de a lasa urme in timp; natura vie a traditiei; si rolul jucat de condamnarea
lui Galileo Galilei in constructia modernitatii noastre care, am inteles de cativa ani, nu este decat una dintre modernitatile posibile, nefiind, cum am crezut, Modernitatea. Cele trei fragmente pe care le veti citi mai jos sunt special alese din santierul meu pentru cititorii Timpului Liber (dupa care eu insumi ma ghidez in alegerea programelor).
Singurele urme pe care le poate lasa orice pe lumea aceasta sunt de natura spatiala. Nu exista urme temporale. Nu exista nici o posibilitate de a lasa o urma in timp – care sa aiba ca suport timpul. E halucinant. Cum e posibil? Oamenii au doua dimensiuni fizice: temporala si spatiala. Intinderea spatiala a omului este trupul sau fizic. Raspandirea sa temporala e data de memoria vietii sale trecute (fiinta raspandita neregulat in trecut, de care vorbea Proust in ultimele pagini din Le temps retrouvé). Urma naturii temporale a omului este memoria, suportul identitatii personale. Memorie si timp sunt una, in doua sensuri: (i) substanta memoriei e furnizata de evenimentele desfasurate in timp; (ii) suportul urmelor intrupate ale timpului este memoria. Fara memorie, nu am avea cum sti ca exista timp. Fara timp, nu ar exista nici un continut al memoriei. Timpul poate fi trait, te traieste, dar nu poate fi demonstrat decat indirect. Avem experienta lui directa, dar nu exista urme directe ale timpului. Nu putem zgaria nici o urma in substanta timpului. Chiar acolo unde suntem instalati cat timp traim, tocmai acolo nu putem lasa nici o urma. Suntem, cu timpul, ca apa cu uleiul. Imiscibili. Desi uniti, unul suportul si exprimarea celuilalt, el nu se lasa nici macar atins de noi, noi, in schimb, suntem ireversibil destramati de atingerea lui. Pentru timp, noi suntem niste catalizatori – nimic din substanta noastra nu se regaseste in rezultatul final al reactiei cu noi. Pentru noi, timpul este asemeni unui acid – ne corodeaza chiar si atunci cand ne coace.
Esenta traditiei nu este transmiterea neschimbata, identitatea literala, conservarea tale quale a continuturilor transmise. Esenta traditiei este creatia continua, dupa modelul creatiei continue a lumii de catre Dumnezeu. Asa cum Dumnezeu creeaza continuu lumea pentru a o putea mentine in fiinta, asa si traditia, pentru a fi cu adevarat atat trecere mai departe, cat si mentinere in ceea ce a fost, trebuie sa fie continuu creata din nou. Substanta transmisa poate fi pastrata numai printr-o innoire continua – "Die überlieferte Substanz kann nur in fortwährender Erneuerung bewahrt werden", o spune, fara rest, ca de obicei, Hans Sedlmayr (Verlust der Mitte, Salzburg: Otto Müller Verlag, 4. Auflage, 1951, S. 210).
Modul impietrit, anorganic, in care concep traditionalistii traditia este un efect al modificarilor introduse in raportul lor cu divinitatea de catre fortele pe care doresc sa le combata, tocmai prin afirmarea traditionalismului lor. Fara sa-si dea seama, ei nu fac decat sa intareasca raul prin remediul pe care il propun. Motivul erorii lor e clar – cum imi spunea mereu parintele Scrima, penser contre c’est penser comme.
Toata istoria lui Galileo Galilei e simpla: Galileo a incercat sa realizeze cu Scriptura si stiinta timpului sau ceea ce toti autorii de Hexaemeron facusera deja cu Geneza si stiinta timpului lor. Ideea era ca e legitim sa interpretezi ceea ce crezi prin intermediul a ceea ce stii.
Autorii de Hexaemeron au stabilit pentru veacuri o anumita interpretare a ceea ce omul credincios stie atunci cand crede. Aceasta a fost alianta dintre teologia crestina si onto-cosmologia anticilor, asa cum a fost aceasta sintetizata, in cele din urma, in secolul al XIII-lea. Cand, pe vremea lui Galileo Galilei, au aparut date noi in ce priveste cunostintele oamenilor, savantii noii stiinte au incercat sa faca ceea ce Parintii Bisericii facusera, in vremea lor: sa regandeasca afirmatiile fizice ale Scripturii, in care oamenii credeau, in lumina cunostintelor fizice despre lume, pe care oamenii le dobandisera. Ceea ce Galilei voia sa faca era sa interpreteze ceea ce credea prin intermediul a ceea ce stia. Altfel spus, sa reactualizeze fapta unor Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa si Augustin. Este ceea ce Biserica nu i-a mai permis.
In chestiuni stiintifice, Galileo Galilei ar fi putut deveni un Parinte al Bisericii (altii au devenit pentru fapte mai putin remarcabile, la o credinta egala, doar pentru ca au trait in timpul in care institutia oficiala a Bisericii inca mai admitea ca se pot naste Parinti ai Bisericii). Biserica nu doar ca nu i-a permis-o, dar l-a si condamnat. Nu spun ca Galileo Galilei ar fi nutrit aceasta dorinta. Sustin ca lui Galileo Galilei nu i s-a permis sa faca ceea ce lui Augustin i se permisese. De ce? Singura explicatie este aceea ca biserica nu mai admitea vechiul principiu potrivit caruia credinta cauta intelegerea. Credinta si cunoastere fac binom. Sa ingheti pe una inseamna s-o condamni pe alta. Cine inchide credinta in cadre fixe, acela trebuie sa renunte la o cunoastere deschisa. Fixand credinta de frica protestantilor, catolicii au decis sa ucida cunoasterea pe care tot ei, datorita curajului si onestitatii lor intelectuale, o creasera, promovasera si o institutionalizasera in secolele al
XIII-lea si al XIV-lea. Ceea ce ignorau e ca ucigand cunoasterea, catolicii pregateau conditiile ofilirii credintei. Ceea ce revine la a spune ca gandirea bisericii crestine incetase sa mai fie crestina. Este crestin sa crezi ca gandirea credintei este incheiata? Nu. Crestin este sa credem in mod treaz, nu motaind, pana la sfarsitul timpurilor.
Binomul format de credinta si cunoastere a fost distrus nu de stiinta moderna a naturii, cum se crede, ci de decizia Bisericii catolice de a interzice orice alianta intre vechea credinta si noua stiinta. E vadit ca o astfel de alianta existase si asigurase vitalitatea crestinismului timp de un mileniu de la formularea ei – este vorba de alianta intre noua credinta crestina si vechea stiinta greaca a naturii, alianta care a fost rodul indraznelii, onestitatii, competentei si credintei Sfintilor Parinti ai Bisericii. Refuzand propunerea lui Galileo Galilei de a formula o noua alianta intre credinta si cunoastere, capii de atunci ai Bisericii romano-catolice au dovedit ca uitasera ca nici o credinta onesta nu poate trai impotriva cunoasterii si ca lucrul care constituise maretia Sfintilor Parinti era tocmai taria care il anima pe Galileo Galilei: dorinta de a le avea pe amandoua simultan si credinta, si cunoasterea. In mod paradoxal, atunci cand Biserica a decis sa salveze credinta impotriva cunoasterii, ea a hotarat, de fapt, sa inlocuiasca taria credintei cu impietrirea credintei. Or, nu credinta, ci ipocrizia, prostia, fariseismul si fanatismul se intaresc prin impietrirea credintei. Rezultatul final al condamnarii lui Galileo Galilei nu a fost salvarea credintei prin ingradirea cunoasterii, ci eliberarea cunoasterii de referentul ei traditional, credinta, si impunerea ideii ca a cunoaste inseamna in primul rand a inceta a mai crede. In fond, condamnandu-l pe Galileo Galilei, Biserica romano-catolica a deschis calea identificarii cunoasterii obiective cu ateismul (apologia pentru stiinta ca activitate wertfrei nu este decat episodul secularizat al acestei identificari). Iar ceea ce a obtinut a fost sa intareasca partidul bigot, care se acomodeaza foarte bine cu impietrirea credintei, si sa descurajeze partidul onest, care se sufoca cand credinta e obligata sa impietreasca. In fond, credinta care cauta intelegerea a fost sugrumata in folosul necredintei care nu da doi bani pe ea.
Prin condamnarea lui Galileo Galilei a fost inaugurata epoca modernitatii aflata in divort cu credinta. Noi nu am cunoscut decat aceasta modernitate. Dar mai exista o alta: a europenilor care au fondat Statele Unite. Noi, europenii, a caror modernitate este consecinta condamnarii lui Galileo Galilei, adica modernitatea divortului dintre cunoastere si credinta, credem ca a fi modern inseamna a fi radical secularizat. Or, acest lucru este fals din punct de vedere al principiului modernitatii si este adevarat numai istoric; nici macar universal nu este, ci valabil numai pentru Europa Occidentala si de Nord. A fi modern nu inseamna neaparat a fi radical secularizat, iar modernitatea europeana nu este singurul tip de modernitate, exista si o alta, moderat secularizata, cea nord-americana. Deosebirea majora dintre europeni si americani este ca europenii au o modernitate care a iesit direct din urile si resentimentele anticlericale, anticrestine, antireligioase, antitraditionale si revolutionare ale secolului al XVIII-lea (Voltaire, Diderot, Enciclopedia, ateismul materia-list, Iluminismul ca emancipare de religie etc.), in timp ce americanii au o modernitate care nu are decat in mod indirect legatura cu toate acestea. Modernitatea americana nu este anticrestina, in timp ce acea europeana este. Noi credem ca modernitatea credincioasa a americanilor este o exceptie si o aberatie, dar e fals. Noi, europenii secularizati suntem exceptia trista. Cum se vede azi, o modernitate lipsita de crestinism este mult mai slaba decat una reconciliata organic cu el.
Condamnarea lui Galileo Galilei sta la originea modernitatii secularizate. Asta este cheia in care trebuie citita cultural condamnarea lui Galileo Galilei. Divortul onto-teologic de cosmologia antica nu a fost urmat, cum ar fi fost firesc, de o noua alianta onto-teologica, cu cosmologia stiintifica moderna. Daca s-ar fi facut acest lucru, Galileo Galilei ar fi devenit un Parinte al Bisericii: merita. Politic, institutia Bisericii a fost radical opusa institutiei stiintei, care, in lumea moderna, aduna laolalta adevarul si cunoasterea. Altfel spus, credinta a fost pusa in conflict cu adevarul si cunoasterea. Drama lumii moderne aceasta este. Lumea in care credem a devenit lipsita de sanctiunea adevarului, iar actul credintei nu a mai putut fi gandit in mod serios ca o forma de cunoastere. Educatia a sanctionat, reprodus si perpetuat acest divort. Religia nu mai este o cunoastere, ci o forma de libertate personala, asa cum felatia ori amorul in alte pozitii decat cea a misionarului reprezinta optiuni intime de libertate personala. Dar nimeni nu leaga de aceste optiuni chestiunea cruciala a adevarului. Religia a devenit expresia unui capriciu personal, respectat de oficialitate. E libera, dar e arbitrara. Adevarul nu mai reprezinta un criteriu adecvat pentru evaluarea ei, ci tine de preferintele culturale, individuale ori colective. Religia a devenit, ca si obiceiurile arhaicilor, un fenomen pur antropologic, asa cum stiinta nu poate deveni, atata timp cat se va considera ca produsele ei sunt relevante din punctul de vedere al adevarului.
