Acum un secol si jumatate, Karl Marx prezicea – sumbru si exuberant – ca acel capitalism pe care el il vedea evoluand se va dovedi incapabil sa produca o distribuire acceptabila a veniturilor. Bogatia, credea el, va spori, dar o va face in beneficiul celor putini, nu al celor multi: padurea de brate a celor care vor sa munceasca va deveni tot mai deasa, in timp ce bratele in sine vor deveni tot mai firave. Aceasta nedreptate va provoca revolte si revolutii, producand un sistem nou, mai bun si mai drept, mai prosper si mult mai egalitarist.
De atunci incoace, economistii moderati si-au castigat painea explicand rabdatori de ce Marx se insela. Intr-adevar, spuneau ei, socul initial al dezechilibrului provocat de revolutia industriala a fost si continua sa fie asociat cu o inegalitate in crestere rapida, determinata de noile oportunitati pentru spiritul agresiv si intreprinzator si de explozia tuturor preturilor in urma unor resurse-cheie insuficiente.
Dar aceste fenomene au fost – sau ar fi trebuit sa fie – de scurta durata. O societate agrara, marcata de stagnare tehnologica, e condamnata sa fie una extrem de inegala: prin forta si frauda, clasa superioara impinge standardele de viata ale taranilor pana la limita subzistentei si incaseaza surplusul ca arenda pentru pamantul pe care il controleaza. Sumele exorbitante platite nobililor ce detineau terenurile agricole sporeau bogatia si puterea acestora. Arendele ofereau nobililor resursele necesare pentru a mentine taranii la cel mai de jos nivel, dar si pentru a creste propriile surplusuri – pentru ca, nu-i asa?, le era imposibil sa produca mai mult pamant.
Prin contrast, argumentau economistii mai departe, o societate industriala in plin avant tehnologic nu avea cum sa nu fie altfel. Mai intai, resursele principale care determina preturile ridicate si produc astfel bogatie nu sunt fixe, asa cum e pamantul, ci variabile: aptitudinile muncitorilor si ale inginerilor, energia si experienta antreprenorilor, masinile si cladirile, ei bine, toate acestea pot fi multiplicate. De aceea preturile mari ale unor resurse rare nu conduc la jocuri politice de transfer cu suma zero – sau chiar cu valoare negativa –, ci la jocuri economice pozitive, de instruire a unui numar mai mare de muncitori si ingineri, de imbunatatire a calitatilor antreprenoriale si manageriale, de sporire a investitiilor in masini si cladiri.
In al doilea rand, politicile democratice echilibreaza piata. Guvernele investesc in educatie si societate, sporind astfel oferta si reducand atat adaosul castigat de muncitorii calificati, cat si rata de rentabilitate a capitalurilor fizice. Statul ofera protectie sociala prin impozitarea celor prosperi si redistribuirea beneficiilor catre cei mai putin norocosi. Economistul Simon Kuznets vorbea de existenta unei cresteri abrupte de inegalitate imediat dupa industrializare, urmata de o scadere a inegalitatii pana la niveluri social-democrate.
Dar ultima generatie si-a mai pierdut din increderea in "curba Kuznets". Guvernarile social-democrate s-au vazut puse la colt de cei care afirma ca redistribuirea bunastarii echivaleaza cu un cost prea mare in dauna cresterii economice. Guvernele au esuat in a-si convinge alegatorii sa fie de acord cu finantarea unei noi si masive ofensive educationale.
Nici la nivelul ofertei private, profiturile ridicate nu s-au tradus in investitii mai mari in oameni. Chiar daca in America avantajul salarial pe care un angajat cu studii superioare il primeste fata de unul care are doar liceul a ajuns la 100%, generatia actuala de barbati albi nascuti in America ar putea sa ajunga sa nu beneficieze de mai multa educatie decat cea precedenta. Iar sporul de recompensa pentru cei aflati la varful tot mai ascutit al piramidei distributiei veniturilor nu a determinat suficienta concurenta antreprenoriala pentru a mai eroda tocmai din acest varf.
Consecinta a fost ca aceia dintre noi care credeau ferm ca predictiile lui Marx legate de distribuirea veniturilor vor fi, in cele din urma, contrazise de fortele pietei si guvernarile social-democrate si-au cam pierdut increderea si au declansat cautarea unor instrumente noi, diferite, pentru managementul economic.
Pe zi ce trece, adevarati stalpi ai stabilitatii, precum Martin Wolf, editorialist al The Financial Times, adopta tonuri critice stridente. Wolf a denuntat marile banci ale lumii ca reprezentand o industrie cu un extraordinar "talent de a privatiza castigurile si a nationaliza pierderile, manifestand o consternare intepata atunci cand autoritatile nu se grabesc sa le salveze din tot felul de situatii dificile (bine meritate)… Conflictele de interese create de marile institutii financiare sunt mult mai greu de gestionat decat in oricare alta industrie".
Wolf si-a recunoscut apoi "teama ca aceasta combinatie de fragilitate a sistemului financiar, pe de-o parte, si imensele beneficii pentru cei dinauntrul acestui sistem, pe de-alta parte, va distruge ceva mult mai important – legitimitatea politica a economiei de piata in sine…".
In viziunea lui Wolf, solutia este ca acesti bancheri sa-si primeasca plata in rate in deceniul ce urmeaza perioadei in care au activat. Astfel, actionarii si investitorii ar putea judeca mai bine daca recomandarile formulate si investitiile facute au fost de fapt sanatoase pe termen lung si nu au reflectat doar entuziasmul momentului.
Dar solutia lui Wolf nu este suficienta, pentru ca problema nu afecteaza doar sectorul financiar. Ne confruntam de fapt cu un esec la scara mai larga al concurentei din economie, inapta de a da nastere unor noi ofertanti si de a reduce astfel taxele exorbitante pe care exponentii generatiei actuale de printi ai mercantilismului le cer pentru munca lor.
J. Bradford DeLong este profesor de economie la Universitatea California din Berkeley si a fost ministru adjunct al Finantelor.
Copyright: Project Syndicate, 2008
www.project-syndicate.org
