36.1 C
București
marți, 16 iulie 2024
AcasăSpecialDespre comunitatea de informatii si marele sigiliu

Despre comunitatea de informatii si marele sigiliu


Mark Twain il pune pe cersetorul devenit print sa sparga nuci cu marele sigiliu al Angliei, simbolul puterii supreme in stat. Comicul situatiei provine din utilizarea unui obiect pentru o cu totul alta functie decat cea careia ii este destinat.
Politicienii romani recurg la acelasi procedeu, insa cu institutiile statului, cea mai recenta pe care se pregatesc sa o foloseasca in acest fel fiind „comunitatea de informatii”. Ar trebui sa fie o institutie a statului roman insarcinata cu coordonarea tuturor serviciilor, autonome sau nu, care au atributii de colectare si prelucrare a informatiilor secrete, de la serviciile de spionaj si contraspionaj pana la cele insarcinate cu supravegherea lumii interlope, cu urmarirea celor care incalca legea si chiar a celor care ii urmaresc pe cei care incalca legea.

Necesitatea si utilitatea unui centru coordonator al tuturor institutiilor care culeg informatii nonpublice Ð unele secrete, altele private Ð au fost dezbatute in toate statele, din aproape toate timpurile, fara ca dezbaterile sa conduca la o concluzie unica. De aceea, unele state au creat asemenea comunitati de informatii pentru o coordonare unitara, iar altele pastreaza institutii autonome care uneori functioneaza in paralel, iar alteori se afla in competitie. Statul roman poate adopta solutia de a lasa lucrurile asa cum sunt in prezent sau poate crea comunitatea de informatii cu egala indreptatire. Oricare dintre solutii are avantaje si dezavantaje. In acest moment, pare a exista deja un acord cvasigeneral pentru crearea comunitatii de informatii. Ceea ce ne apropie de povestirea lui Mark Twain este faptul ca dezbaterea reala care divide in prezent clasa politica romaneasca nu se refera la cum va functiona noua institutie, ci cui ii va fi ea subordonata. In varianta romaneasca, problematica comunitatii de informatii nu este „ce acte se stampileaza cu sigiliul regal?”, ci „cine sparge nuci cu el?”. Caci serviciile de informatii pot fi utilizate nu doar pentru scopul pentru care au fost create, ci si pentru a modifica raporturile de forta din sistemul de putere al statului. Cel care controleaza comunitatea de informatii dispune de o serie de avantaje indiscutabile in raport cu partenerii de la putere: poate afla ce fac prietenii si adversarii; poate decide cat si ce anume trebuie sa stie sau este mai bine sa nu stie una sau alta dintre institutiile statului si, mai ales, dintre conducatorii lor politici; poate influenta pe cai oculte viata publica romaneasca, utilizand asa-numitii „agenti acoperiti”, care activeaza in cele mai diferite domenii ale societatii, din economie si administratie si pana in mass-media si cultura. Cel putin teoretic, poate face atat de multe lucruri incat presedintele Basescu, la inceputul mandatului sau, cand a aflat de ce posibilitati dispune subordonand in mod nemijlocit doar patru dintre aceste institutii Ð SRI, SIE, SPP si STS Ð, a afirmat public ca pargiile adevaratei puteri se afla la Cotroceni. Ulterior, presedintele a descoperit ca realitatea este mai complicata. Cel putin o parte din serviciile de informatii sunt subordonate Guvernului, prin intermediul unor ministere-cheie Ð al Internelor, al Armatei, al Justitiei. Alte ministere, chiar daca nu au oficial servicii de informatii, culeg si prelucreaza informatii vitale, care, vrand-nevrand, se concentreaza la Guvern. Intre acestea, Externele, Finantele si ministerele economice ocupa un loc central. Dar si alte institutii ale statului, care nu sunt neaparat subordonate Guvernului, cum este Inalta Curte de Casatie si Justitie, Curtea de Conturi, BNR, Parlamentul, CNVM si altele dispun de informatii importante care nu sunt publice. Accesul acestor institutii la informatii nonpublice este justificat de necesitatile de functionare, dar, daca lasam deoparte functionarea lor si luam in calcul doar puterea pe care o implica accesul la aceste informatii, problema controlului devine esentiala. Explicatia e simpla: informatia inseamna putere, iar controlul informatiei trimite la controlul puterii. Pentru o democratie nu exista problematica mai importanta. Pentru a construi un sistem democratic, de circa 15 ani Romania se straduieste sa disemineze centrele de putere si sa impiedice concentrarea acestora sub un singur control politic. Solutia cel mai des utilizata pana acum a fost aceea de a diviza puterea intre actorii politici, prin intermediul Parlamentului sau al combinatiei dintre Parlament, presedinte si Guvern. Solutie adoptata si in cazul SRI si SIE, care sunt conduse de presedinte, dar prezinta un raport de activitate in fata Parlamentului. Nu mai putin, acest raport este formal si dezbaterea asupra lui nu a avut niciodata vreo consecinta asupra activitatii institutiilor care l-au prezentat.
Deoarece prin initiativa crearii comunitatii de informatii clasa politica a decis concentrarea puterii care rezulta din detinerea de informatii nonpublice, decizia majora care trebuie luata acum este carui actor politic ii este incredintata aceasta putere? Si exista trei variante posibile: (1) presedintelui, in calitate de ales al poporului si responsabil cu securitatea nationala; (2) Guvernului, in frunte cu primul ministru, care este seful Executivului; (3) nimanui, prin subordonarea direct Parlamentului. (Ipoteza subordonarii serviciilor ministrului Apararii, ca in Italia, o excludem de principiu.)
A treia varianta trebuie eliminata din start. Subordonarea direct Parlamentului, indiferent de forma, asa cum ne arata experienta de circa 15 ani, inseamna inexistenta vreunei subordonari manageriale sau a vreunui control, iar comunitatea de informatii va fi la discretia unor tehnicieni ai serviciilor de informatii, care vor utiliza informatiile si resursele de care dispun in activitatea cotidiana dupa bunul lor plac si propriile criterii profesionale si deontologice. Dar ceea ce poate functiona in cazul TVR nu poate functiona in cazul comunitatii de informatii. Aceasta situatie suprarealista, luata insa in considerare de o parte a clasei politice, ar face din comunitatea de informatii a cincea putere in stat Ð ceea ce nu-si doreste nimeni Ð si mai lasa si Executivul fara informatiile de care are nevoie.
Singurele variante care pot fi luate in considerare sunt cele referitoare la subordonarea comunitatii de informatii fie presedintelui tarii, fie primului ministru, adica celor doua varfuri ale Executivului pe care le-a creat sistemul dual de putere din Romania. Oricare dintre ele obtine subordonarea acestei noi institutii obtine un anume ascendent de putere asupra celeilalte.
Diferit de alte tari europene, care au transat problema distribuirii puterii executive in stat fie in favoarea primului ministru (toate monarhiile constitutionale, precum Marea Britanie, Spania, tarile scandinave, Benelux etc., si toate republicile parlamentare, precum Germania, Italia, Finlanda etc.), fie in favoarea presedintelui (precum Franta), Romania, din motive de istorie politica si de raporturi de forte, a mentinut puterea executiva divizata intre presedinte si primul ministru. Pentru ca romanii nu au incredere deplina nici in unul, nici in celalalt, au adoptat un sistem de conducere politica in care fiecare dintre actori este controlat si limitat in atributii de celalalt. Institutiile de informatii rezultate din acest sistem se afla si ele divizate intre cele subordonate presedintelui (SRI, SIE, SPP, STS) si cele subordonate primului ministru (serviciile apartinand ministerelor Apararii, Internelor, Justitiei etc.). Institutia menita sa asigure cooperarea intre toti acestia, adica CSAT, se afla in subordonarea directa a presedintelui, dar nu rezolva problema. Iar comisiile parlamentare, dominate in mai mare masura de premier prin intermediul coalitiei de guvernare, nu pot depasi stadiul de simplu decor democratic. Pana la urma problema reala in Romania este cine guverneaza? Dincolo de mecanismul democratic al alegerilor si al functionarii Parlamentului, guvernarea cotidiana – cea care conteaza – este deocamdata divizata intre Guvern si presedinte, doua institutii bine legitimate prin alegeri. Se stie ca aceste doua institutii sunt in competitie din momentul in care s-au infiintat. Concentrarea informatiei si deci a puterii prin organizarea unei comunitati de informatii poate fi utilizata la impartirea puterii intre presedinte si primul ministru. Ca urmare, clasa politica romaneasca s-a impartit intre sustinatori ai dominatiei institutiei prezidentiale si sustinatori ai dominatiei primului ministru.

Aceasta infundatura trebuie depasita, iar modul cel mai simplu este de a interzice ambilor actori ai puterii centrale, presedintele si primul ministru, sa utilizeze noua institutie in folos personal. Acest lucru se poate realiza, intr-o anumita masura, prin intermediul controlului parlamentar. Dupa care, daca se tine cont de functiile guvernarii, singura institutie care poate utiliza eficient informatiile culese de „comunitate” este Executivul, adica Guvernul.

In primul rand pentru ca Guvernul este responsabil, printre altele, de asigurarea ordinii publice si a securitatii tarii, interne si externe, si oricum detine conducerea si controlul unei parti importante a acestei comunitati de informatii, ministerele fiind in subordonarea sa. Si ar fi aberant – desi nu imposibil – ca institutii apartinand ministerelor sa fie subordonate unei institutii care nu se afla sub autoritatea ministrilor respectivi (de aceea, de exemplu, numirea sefului Directiei Generale de Informatii a Armatei de catre primul ministru este o eroare). In acest caz functionalitatea acestor institutii se va diminua drastic, ierarhia formala a ministerelor va fi nu doar ocolita, ci desfiintata, iar comunitatea de informatii va deveni una dintre piedicile unei guvernari eficiente.
In al doilea rand pentru ca oricat de charismatic ar fi un presedinte, posibilitatile sale de actiune imediata sunt limitate. In cazul in care primeste o informatie vitala cu privire la securitatea nationala, presedintele nu se afla in pozitia sa reactioneze repede si eficient. Maximul ce ii permite Constitutia sa faca este sa convoace CSAT, sa puna problema in discutie si sa obtina un acord al membrilor acestuia pentru o actiune care ulterior va fi executata tot de Guvern. Institutia prezidentiala nu a fost construita ca institutie de „reactie rapida”, calitate pe care o are doar Guvernul. De altfel, tot Guvernul este cel care detine planurile de actiune pentru posibilele evenimente exceptionale – de la atacuri teroriste, la catastrofe naturale – si orice ocol al informatiei prin Palatul Cotroceni nu face decat sa amane reactia. Caci premierul, nu presedintele, este cel care poate ordona o evacuare rapida, mobilizarea unor forte sau punerea in aplicare a acelor „planuri de contingenta” pe care orice guvern trebuie sa le aiba pregatite. Dar cum presedintele nu poate capata autoritate asupra structurilor guvernamentale decat transformand Romania in republica prezidentiala (presedintele Iliescu a simtit ca nu poate sa isi subordoneze Ministerul de Interne in 1991), mai simplu este ca institutia comunitatii de informatii sa fie subordonata sefului Executivului.
In al treilea rand, aflata sub coordonarea presedintelui, comunitatea de informatii va deservi cu prioritate obiectivele activitatii acestuia, dar ele sunt limitate la problemele securitatii nationale si ale politicii externe. Alte probleme, cum ar fi cele legate de crima organizata, de evaziunea fiscala, de migratia ilegala, in general de ordinea si linistea publica si care cad in mod normal in sarcina Executivului si intereseaza in cote inalte cetateanul, vor fi considerate o prioritate secundara. Daca insa comunitatea de informatii se afla in subordinea primului ministru, atunci nici responsabilitatea acestuia nu se va dilua iar capacitatea sa de reactie si actiune se intareste. De altfel in putinele tari din lume in care serviciile de informatii sunt subordonate sefului statului si nu primului ministru acest lucru se intampla pentru ca seful statului este in acelasi timp si seful Executivului, cum se intampla in Franta sau in Statele Unite.
Concluzia este destul de simpla. Daca nu tinem seama de competitia pentru putere dintre presedinte si primul ministru, nimeni nu ar avea vreo indoiala ca orice comunitate de informatii trebuie sa se afle in subordinea Guvernului, adica a primului ministru. Dimpotriva, daca tinem seama de competitia pentru putere si vrem sa intarim puterea presedintelui, atunci putem trece comunitatea de informatii in subordinea presedintelui, direct sau prin intermediul CSAT. Dar atunci va trebui sa nu ne miram ca ea va functiona prost in raport cu guvernarea si cu problemele de toate zilele ale tarii. Sa incercam insa ca la o problema pana la un punct normala sa dam un raspuns normal.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă