Cu vocabula jupan (pe care am derivat-o, saptamana trecuta, din moeso-goticul siponesis – "discipol”, "ucenic” al lui Isus Hristos) intram in domeniul organizarii politice si spirituale a comunitatii medievale romanesti, a carei terminologie juridico-administrativa este fundamental latina si geto-moesica (nu latina si slava, cum se considera de obicei). Alaturi de judete, au existat in Evul Mediu timpuriu jupele, conduse de jupani, unitati teritoriale pe care unii istorici le considera cele mai vechi in spatiul nostru si nu pregeta (I.I. Nistor) sa atribuie termenul tradi-tiei tracice. Al Cioranescu, in Dictionarul sau etimologic, trimite – cu titlul de ipoteza – la Diurpaneu (sau Diupaneu), apelativ al lui Decebal, cu semnificatia probabila de 'Domn', 'Senior' (Dictionarul Etimologic Roman). In acest caz, ar fi “singurul exemplu de cuvant dacic pastrat in romana”. Observatia lui Cioranescu ne ofera un bun prilej pentru a reaminti ca prin moeso-gotica Bibliei lui Ulfila recuperam, adesea, deopotriva dacisme si germanisme vechi, deopotriva elemente din substrat si din primul dintre superstraturile limbii noastre, cel germanic vechi (pe care incercam sa-l impunem in constiinta lingvistica romaneasca).
In acelasi spatiu semantic cu jupanii, care ii desemnau la inceput pe apostolii Mantuitorului, se afla cnezii si voivozii trecutului nostru medieval, precum si primele formatiuni statale consemnate de istorie, cnezatele si voivodatele. Asa cum jupan vine din siponeis, voivod vine de la moeso-goticul veitvods, care inseamna 'martor', iar cneaz vine din skalkinassus, care inseamna 'slujire'. Sa ne oprim, deocamdata, la cuvantul voivod, a carui derivare din 'martorul' moeso-gotic ar sublinia importanta primordiala a factorului religios in Evul Mediu timpuriu romanesc, intr-un acord deplin cu restul Europei, unde episcopii isi asuma adesea conducerea politica a comunitatilor pe care le pastoresc. Sensul de 'martor al le-gii crestine' a fost accentul decisiv pentru consacrarea cuvantului, pe un fond mai adanc, desigur, al dreptului vechi romanesc, in care martorii aveau un rol esential. Despre judecia si judecata batranilor s-a scris mult si elocvent, pentru a mai insista aici asupra acestei veritabile institutii.
E important sa stim ca in moeso-gotica familia cuvantului veitvods e numeroasa. Exista si galiuga-veitvods, deci “martor fals sau mincinos”, exista si substantivul veitvodei, deci “marturie”, “depozitie”, veitvodeins, veitvodi si veitvoditha (veitvodida), insemnand tot “marturie”, apoi verbul vetvodjan – “a marturisi, a depune marturie, a adeveri, a dovedi”.
Deoarece este vorba de un cuvant atat de important pentru istoria noastra veche, derivarea lui din moeso-gotica implicand schimbarea viziunii curente despre intemeierea primelor formatiuni politice in spatiul romanesc, nu strica totusi sa ne reamintim cateva imprejurari istorice si unele particularitati ale dreptului romanesc din vechime. Intuitia lui Iorga – “romaniile populare” – s-a dovedit, ca atatea altele ale marelui istoric, fara gres, iar astazi este unanima parerea ca, in perioada migratiilor si feudalismului incipient, locuitorii autohtoni, organizati in obsti teritoriale, s-au calauzit dupa norme juridice proprii, care continuau, alaturi de unele vechi norme geto-dace, prevederile dreptului roman provincial. In lipsa unui aparat de stat care sa-l sanctioneze, acest drept devenise obicei juridic. Despre acest obicei, cunoscut sub numele de “obiceiul pamintului”, se afirma in Istoria dreptului romanesc (Bucuresti, 1980, vol. I, autorii capitolului Viata politico-juridica si institutiile autohtone in perioada navalirii populatiilor migratoare fiind Vladimir Hanga si Liviu P. Marcu): “Nu este creatia unui moment oarecare din trecut, ci produsul unui indelungat proces istoric (subl. in text) care, in linii mari, coincide cu insusi drumul urmat de poporul ce l-a aplicat”. Dar, mai mult decat aceasta observatie, in fond de bun-simt, merita sa retinem pasajul in care se atrage atentia asupra caracterului controversat al originii acestui obicei al pamantului, in faza lui de inchegare (de care ne ocupam), lasand loc pentru ipoteza (neformulata insa ca atare) ca ar putea fi vorba de o origine multipla, de vreme ce avem de-a face cu “produsul unui indelungat proces istoric”. Ei bine, putem presupune ca, in cursul acestui indelungat proces istoric, momentul constiintei religioase care se implica in treburile obstesti si isi asuma raspunderi politice si militare este unul decisiv pentru impunerea cuvantului veitvods si amplificarea sferei sale semantice in spatiul romanesc.
