Cine a descoperit si supune discutiei cateva piese neluate in seama in trecut “din dosarul fara gres al limbii” (pentru a folosi o expresie fericita a lui Vasile Bogrea), tentatia cea mai puternica este sa prezinte de la bun inceput originea cuvintelor de prima importanta. As putea, de pilda, sa prind firul de la Al. Rosetti, care – cu acribia sa bine cunoscuta – considera ca numai explicatia numelui Moldova prin gotica e satisfacatoare, caci (tragand de acest fir) ajungem sa explicam prin moeso-gotica, mai exact, prin simbioza daco-romano-gotica, si numele altor tari locuite de romani, ca bunaoara Ardealul sau Tara Motilor, sau Maramuresul, precum si numeroase denumiri de importanta primordiala pentru organizarea politica si sociala din perioada veche a configurarii (alcatuirii sau intocmirii) comunitatii si limbii romanesti, cum ar fi cneaz si voievod, sfetnic, boier, jupan, stapan si sluga, bogat si sarac, oras, targ, ulita etc. etc. Sau as putea, la fel de bine, sa incep prin a demonstra provenienta moeso-gotica a unor cuvinte din fondul principal, indispensabile exprimarii unor enunturi dintre cele mai simple si cu utilizare de mare frecventa in limbajul cotidian, indiferent daca s-a gasit sau nu pentru originea lor o explicatie multumitoare, altfel spus, indiferent daca figureaza in dictionarele etimologice ale limbii romane ca avand o origine obscura sau sunt atribuite fondului latin, celui autohton, ori superstraturilor slav, maghiar etc.
Cine procedeaza in felul acesta risca, insa, din capul locului sa starneasca protestele specialistilor in diferitele straturi acceptate ale limbii romane: latin, traco-dac, slav, maghiar, grec, turcic etc. (printre care nu figureaza inca stratul germanic vechi!), bineinteles in cazul cuvintelor a caror etimologie se considera ca apartine unuia sau altuia dintre aceste straturi, cu taria traditiei si a consensului, care pot consacra insa (nu trebuie sa se uite acest risc) la fel de bine atat eroarea, cat si adevarul.
Propun, de aceea, sa incepem de preferinta, nu exclusiv (cum ar fi, de altfel, imposibil), cu o zona unde noutatea etimologiilor germanice vechi pe care le vom avansa – alternativ cu cele latine, la fel de ignorate pana acum – poate trece drept inofensiva pana si in ochii celor care, cu perfecta buna-credinta, considera – din naivitate sau din comoditate – ca ceea ce a fost stabilit o data este stabilit pentru totdeauna. Voi lua in discutie, asadar, intr-o prima etapa, indeosebi acele cuvinte care figureaza in DEX (editia 1975) cu specificatia et. nec. (etimologie necunoscuta, n. red.) sau formatie onomatopeica. Iata cateva asemenea cuvinte cu origine enigmatica, nerevendicata pana azi (sau, in orice caz, neacceptate, deoarece n-au fost revendicate in mod convingator) pentru nici unul dintre straturile din care se considera ca e alcatuit vocabularul limbii romane.
Cuvantul jupan face parte dintr-o grupa etimologica (stapan, smantana, stana) care prezinta inchiderea lui a urmat de un n. Specialistii (vezi si Marius Sala, capitolul Romana comuna din Istoria limbii romane, vol. II, Bucuresti, 1969) considera ca aceste cuvinte sunt foarte vechi si avem un echivalent in romana comuna, iar faptul ca s-au inregistrat si forme rotacizante indreptateste presupunerea ca in romana comuna n era slab. Se banuieste (Emil Petrovici) ca au patruns inca in latina balcanica si au fost tratate ulterior ca orice cuvant mostenit din latina care avea un n. Pentru noi prezinta un mare interes vechimea incontestabila a acestor cuvinte, pentru care unele incercari de explicare prin slava s-au lovit de serioase dificultati fonetice. Lucrurile s-ar lamuri in ipoteza ca slavii le-au luat din romana comuna, unde ele se aflau inca din stadiul simbiozei romanico-germanice. Luand in discutie cuvantul jupan, ramanem – asadar – pe terenul inocent al petelor albe de pe harta limbii romane. Propun ca etimon goticul siponeis, care inseamna “discipol” si apare frecvent in textul biblic, fiind termenul cu care sunt desemnati ucenicii lui Isus Hristos. Pentru evolutia semantica nu sunt dificultati. Sensurile cuvantului romanesc (cele doua consemnate in DEX) sunt destul de cuprinzatoare pentru a primi incarcatura semantica a cuvantului moeso-gotic, pe care ni-l putem inchipui lesne evoluand de la “apostol”, “ucenic” al Domnului la titlul de politete dat in trecut persoanelor ce ocupau functii inalte ori, mai tarziu, la calitatea de boier, patron, stapan. Evolutia fonetica nu intampina nici ea dificultati, caci sunt normale atat palatalizarea lui s urmat de un iot, cf. lat. sic > si ulterior devenit j, cat si transformarea lui o in pozitie nazala in i, trecand prin faza intermediara a unei vocale inchise, nedefinite precis (intre a si i) dintr-un stadiu foarte vechi al limbii (romana comuna).
Derivarea din moeso-gotica Sfintelor Scripturi a cuvantului jupan ar dovedi importanta actiunilor misionare si prestigiul apostolilor in epoca de formare a limbii romane, interesand – deci – deopotriva istoria limbii si istoria Bisericii noastre din perioada straveche.
