De când e interzis steagul Transilvaniei în România? | Cel mai citit comentariu al săptămânii

Date sunt astea: câţiva tineri au fost amendaţi cu câte 500 de lei pentru că au purtat, în cadrul unei manifestaţii autorizate, steagul istoric al Ardealului. În procesul-verbal, jandarmul a motivat amenda prin faptul „a purtat steagul Transilvaniei de dinainte de 1918“ .

Pe străzi, coloanele au purtat steagurile Uniunii Europene, României şi Ungariei – manifestările au fost la Cluj, în 15 martie, de Ziua Maghiarilor. Tinerii amendaţi spun că cei care au chemat jandarmii sunt chiar organizatorii, organizatorii sunt speriaţi şi spun că nu-i chiar aşa: Jandarmeria le-a atras atenţia că vor răspunde drastic în faţa autorităţilor dacă în coloane va apărea acel steag al Transilvaniei – şi ce să facă deci?

S-o luăm băbeşte. În 28 noiembrie 2015, la Gura Humorului e dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi de atunci flutură pe catarg şi steagul istoric al Bucovinei. În 19 mai 2014, premierul Victor Ponta primeşte de la organizaţiile judeţene ale PSD steagul istoric al Moldovei. În 29 mai 2008, premierul de atunci, Tări­ceanu, salută drapelul Maramureşului înălţat la Baia Mare, chiar în cadrul unei ceremonii oficiale. În 4 octombrie 2012, prefectul de atunci al Gorjului anunţa că va arbora drapelul judeţului pe Vârful Păpușa, în prezența premierului Victor Ponta, pentru promovarea turismului în zonă. În 21 martie, începând din anul acesta, se va celebra Ziua Olteniei – poate aşa va afla şi Ministerul Culturii despre culele olteneşti care stau să cadă.

În Bucovina „e voie“. La fel în Oltenia şi Moldova – la unele, steaguri – băbeşte – „de dinainte de 1918“. Ce-o avea steagul Transilvaniei de-i sperie? Culorile sunt aceleaşi ca ale drapelului românesc, dar aşezate în ordinea galben-roşu-albastru. Că-i dinainte de 1918? – adică până la 1918 n-a fost viaţă în Ardeal? Am fost adoptaţi la 1 decembrie şi musai să tăcem dacă părinţii adoptivi ne dau o strachină de zamă mai puţin decât celorlalţi? Ne-o luăm după ceafă şi de la jândarii unguri şi de la cei români? Măi băieţi, băgaţi-vă minţile-n cap, că uneori istoria-i o vacă năroadă care-n cap vă loveşte…

Culorile astea de pe steagul Transilvaniei au constituit pretextul unui proces celebru, cel al cocardelor, de la Sibiu – în 27 mai 1894 un grup de patrioţi români implicaţi în Procesul Memorandiştilor se întorceau în oraşul natal, iar locuitorii i-au întâmpinat purtând cocarde tricolore. Ziarele de peste munţi care-au avut corespondenţi la Sibiu au arătat că niciunul dintre cei acuzaţi, cu atât mai mult un grup de cinci tinere, nu au dat înapoi în faţa judecătorului şi şi-au susţinut dreptul la identitate. Şi citim din Universul literar din 13/25 februarie 1895, Bucureşti, argumentul tinerelor românce: „La întrebarea judelui dacă a avut cunoştinţă de dispoziţiunea legei care opreşte purtarea acestor colori, răspunde că a ştiut că legea opreşte purtarea colorilor streine, tricolorul galben-roşu-albastru nu este însă tricolor strein, deoarece acelea sunt colorile noastre, ale românilor, locuitorii autochtoni ai acestei ţări, mai departe sunt şi colorile Ardealului. (…) Nu cunoaşte că prin faptul său a comis vreun delict oprit de lege, deоагece n’a avut intenţiune decât a’şi manifesta cu această ocaziune solemnă simţul său de bun român“. Apărătorul românilor la Sibiu a fost unul din avocaţii străluciţi ai Ardealului, dr. Amos Frâncu, cel supranu­mit „Tribun al Apusenilor“ – e acel Amos Frâncu care l-a apărat pe liderul Partidului Naţional Român, dr. Ioan Raţiu, în Procesul Memorandiştilor puşi sub acuzare pentru că au denunţat în presa internaţională oprimarea românilor ardeleni.

„Tricolorul galben-roşu-albastru nu este însă tricolor strein, deoarece acelea sunt colorile noastre, ale românilor“ – am ajuns acum, în secolul 21, să fim amendaţi ca pe vremuri, de astă dată de jandarmii români, pentru identitate? Orice se poate purta în Ardeal, de la steagul pus pe restaurantul italian până la steagul unei companii sau steagul unei echipe de fotbal – doar drapelul ardelenilor nu? Revenim iar la aiureala lui Brătianu, „vreau Ardealul, dar fără ardeleni“? Dacă România e o mare familie, de ce e Ardealul copilul ţinut în beci când neamurile se bucură la nuntă? Cum adică să nu-mi recunoşti identitatea? Existenţa mea depinde de spaimele tale? Dacă sunt din Ardeal, că mă cheamă Ion sau Ianoş sau Iohann nu-s tot cetăţean român, cu aceleaşi drepturi ca ale bucovineanului sau moldo­veanului? Poate ar trebui să apreciem că Ianoş şi Iohann au adoptat şi ei simbolul lui Ion, steagul galben-roşu-albastru – simbol comun pentru valori comune.

Nici politicienii şi nici Jandarmeria n-au de unde să ştie (sic!) că românii ardeleni au purtat acest steag şi la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918 şi că apoi, din 1968 începând, în Magazin Istoric şi în toate studiile care au urmat, culorile drapelului au fost puse în ordinea roş-galben-albastru, să dea bine la cota de unitate naţională. Au venit după revoluţie hoarde de istorici, bine aghesmuiţi cu funcţii, dintr-ăia cu abonament la Vetrele Româneşti, şi au dus mai departe aiureala că în Ardeal românii au fost doar nişte slugi făcătoare de copii –
pe de o parte, se ridică în slăvi vitejia neamului, pe de alta, arată că-i vai de capu’ satului. Îi vezi acum pe unii naţionalişti cum învaţă pe de rost în ungureşte poezii de Petofi să le spună la seminarii de bune maniere, în timp ce dau interviuri „presei“ înspăimântate că fură ungurii Ardealul. N-o să-i auzi însă comentând despre Legea 33/1996, de exem­plu, a moţilor, care există de 21 de ani şi tot de 21 de ani nu e aplicată – moţii-s buni doar în campanie electorală, aşa-i? La fel ca Transilvania.

Eu, românul ardelean, când văd pe străzi drapelele României şi Ungariei fluturând în voie în timp ce steagul Transilvaniei e (semi-)interzis, cred aşa: că Ardealul e încă o spaimă pentru România, aşa cum a fost şi pentru Ungaria câteva sute de ani. Nici Bucureştiul nu înţelege, aşa cum nici Budapesta n-a înţeles, că identitatea acestui spaţiu s-a născut din „bună ziua, jo napot, guten tag“, că toate culturile sunt egale şi fiecare a dat şi a primit câte ceva în seva lui.

Nu pricepe nici Bucureştiul şi nu pricepe nici Budapesta că, dincolo de aur, argint şi gaz metan, în Ardeal bogăţia cea mare sunt oamenii, cei obişnuiţi să des­chidă şampania de re­velion şi la doişpe, şi la unu noaptea, cei care se bucură de două Paşte, cei neînvăţaţi cu breaking news-urile că vine iarna şi cămara-i goală – aici nu vin jandarmii cu pâine şi carne şi cu lopată de dat zăpada din ogradă.

Şi poate ar fi cazul să rumege – politicieni, jândari şi alţi spăimoşi – că pot să ia aurul, argintul, gazul, fânul din fânar şi cloşca din cuibar, dar nu şi „intenţiunea de a’şi manifesta simţul de bun român“. De ce să rumege toate astea? Pentru că istoria-i o vacă uneori.