Cristian Mungiu, ca sa nu existe nici o confuzie. Am citit cateva comentarii in presa bucuresteana, am vazut una sau doua emisiuni de televiziune, am auzit vreo doua stiri-bomba – cea cu acuzatia de plagiat si cea cu amenintarea cu actiunea in instanta a directorului CNC – si cam atat.
M-as fi asteptat la talk-show-uri fluviu in care triumful lui Cristian Mungiu sa fie intors pe toate fetele posibile, asa cum se intampla in America in noaptea Oscarurilor. M-as fi asteptat la analize din partea oamenilor competenti, care sa vorbeasca bunaoara despre cum s-a ajuns la acest moment de gratie. As fi vrut sa se vorbeasca de exemplu despre deschizatorul de drumuri care este Nae Caranfil si care a readus realismul si story-ul in cinematografie, rupand cu traditia nenorocita in care cineastii nostri isi doreau cu totii sa fie Tarkovski sau Fellini si sa spuna marile adevaruri ale vietii, mortii si Universului si nu reuseau sa produca decat niste penibile pseudoeseuri cinematografice para-metafizice.
As fi dorit sa se vorbeasca despre exceptionalul road-movie "Marfa si banii" si despre Cristi Puiu, pe care, personal, il vad favoritul roman la castigarea Oscarului pentru cel mai bun film strain, dar si despre ceilalti membri ai acestei generatii care are o sansa exceptionala sa faca din filmele lor o scoala cinematografica de genul neorealismului italian sau al Noului Val francez.
Nu vreau sa aud insa nimic despre "triumful Romaniei" sau al "cinematografiei romanesti". Imi amintesc de o uimire a lui Andrei Plesu care se mira de ce cred fanii sau suporterii ca victoriile favoritilor lor, fie ei artisti sau sportivi, sunt victoriile lor personale, si nu ale protagonistilor. Da, este adevarat, am citit pentru prima oara de cand citesc presa straina ca "Romania rules" sau expresiile "Romania" si "forta mondiala" in aceeasi fraza. Dar acest Palme D’Or nu apartine Romaniei: el ii apartine inainte de orice lui Cristian Mungiu si cred ca ar fi o lipsa de respect fata de artist sa spunem altceva. Cat despre "cinematografia romaneasca", presupunand ca prin aceasta sintagma se intelege o forma institutionalizata de arta, mi-as fi dorit ca directorul CNC, Eugen serbanescu, sa nu mai repete atat de des cum i-a dat el lui Cristian Mungiu 20.000 de euro ca sa faca frumos la Cannes, cand acelasi serbanescu il acuza la inceputul lunii pe Mungiu ca musca mana care l-a hranit indraznind sa critice institutia care l-a finantat. Pentru serbanescu, acest lucru ar fi insemnat o lipsa a unei "minima moralia". Las deoparte faptul ca sintagma "Minima Moralia" in gura lui Eugen serbanescu este un gand insuportabil, dar ideea ca un artist trebuie sa taca si sa inghita gunoiul CNC in schimbul banilor este nu numai moralmente odioasa, dar releva si o mentalitate de contabil. Numai un astfel de individ se poate lauda acum, in momentul unui succes fabulos, cu banii dati de la stat, dupa ce cu putin timp inainte folosise un limbaj incalificabil. Cat despre nume ca Sergiu Nicolaescu sau Ioan Carmazan, imi pare rau instantaneu ca le-am mentionat.
CNC nu este o institutie care are legatura cu arta cinematografica, ci cu banii. Pretentia CNC ca face "evaluari obiective" ale proiectelor cinematografice este ipocrita pe masura esecurilor reprezentate de faptul ca "Moartea domnului Lazarescu" a fost respins, iar "Patru luni…" era cat pe-aci. si, daca este vorba de bani de la stat si de criterii irelevante si falimentare, este limpede ca CNC este o forma de coruptie institutionalizata.
Cat despre acuzatia de plagiat e cam asa: in Epistolar, Gabriel Liiceanu descrie un gen de intelectual nevrotic care crede ca ideile sunt ca ouale si se pot fura si care nu-ti imprumuta carti de teama sa nu te calce tramvaiul si sa nu le mai recupereze. No comment.
