Ambasadorul român în China se plânge în interviul acordat României Libere de absenţa unui plan de afaceri serios pe axa Bucureşti-Bejing. Diplomatul român sugerează că Bucureştiul nu ştie să profite de relaţiile politice tradiţionale care există între cele două ţări şi că an de an ratează investiţiile chineze, care, în loc să alimenteze economia autohtonă, sunt atrase de alte state ce ştiu să vadă oportunităţile acestei vaste pieţe.
China pare să devină motorul globalizării. Cum poate folosi România vechile sale conexiuni cu Beijingul pentru a profita de această mare economie?
V.I.B.: Este, într-adevăr, şansa unei noi oportunităţi economice, în condiţiile în care România se bucură deja de şansa integrării sale în UE. Mergând spre Vest, observăm că Vestul se îndreaptă spre Est şi în particular spre China.
Tot mai mulţi oficiali români vorbesc despre necesitatea unor noi investiţii străine care ar putea veni dinspre această zonă. De ce ar veni în România investitorii chinezi?
V.I.B.: Din două motive: pe de o parte, pentru că au ajuns la un potenţial care le permite să iasă în lume, chinezii au un excedent de peste două mii de miliarde de dolari; în acelaşi timp, criza generală a dolarului invită la rularea rezervelor Chinei. Chinezii investesc anual în străinătate tot mai mult, cifrele oficiale arată că investiţiile se ridică la 40 miliarde dolari anual. Intrările de capital în China sunt cam de un miliard pe săptămână. Nu doar oficialii români aşteaptă investiţii chineze, ci şi occidentalii: cancelarul Angela Merkel a venit la Beijing cu cei mai importanţi miniştri, la fel preşedintele Sarkozi, care a participat la deschiderea Expoziţiei Mondiale de la Shanghai împreună cu destui miniştri. Noi trebuie să reuşim să ne sincronizăm cu noile priorităţi ale Vestului, în care să ne regăsim.
Şi al doilea motiv pentru care investiţiile chineze ar lua drumul României?
V.I.B.: Este vorba despre relaţiile tradiţionale. România în zona noastră geografică este încă principalul recipient de investiţii chineze: peste 300 milioane dolari. Sunt destule întreprinderi chineze cu capital propriu în România. Deocamdată România este o destinaţie, chiar dacă nu preferată, pentru capitalul chinez.
Cum ar putea deveni o destinaţie preferată?
V.I.B.: Ar putea deveni în virtutea celor 60 de ani de relaţii diplomatice.
Ce lipseşte la nivel politic pentru a-i încuraja pe investitorii chinezi să vină în România, mai cu seamă în această perioadă de criză economică?
V.I.B.: Nu este vorba despre nivelul politic.
Acum zece ani a fost suspendată cursa directă TAROM Bucureşti-Beijing. Nu a fost un semnal prea încurajator pentru potenţialele investiţii chineze.
V.I.B.: Într-adevăr, în 2003 a fost suspendată în perioada gripei atipice.
Şi apoi a rămas aşa.
V.I.B.: La vremea aceea au fost raţiuni care ţineau de epidemia de pneumonie atipică. Majoritatea companiilor aeriene şi-au întrerupt atunci zborurile spre China.
Dar celelalte au revenit.
V.I.B.: La început, compania TAROM şi-a tot amânat reluarea zborurilor, apoi, după o serie de analize de piaţă, s-a ajuns la concluzia că această rută nu este profitabilă.
A fost o decizie bună în arhitectura relaţiilor bilaterale?
V.I.B.: A fost o decizie luată într-o anumită conjunctură. Ce s-a întâmplat atunci: anumiţi investitori au încurajat companii aeriene chineze să zboare către Europa, în proximitatea României, şi s-a deschis o nouă linie aeriană. Locul lăsat liber de noi a fost imediat ocupat de vecinii noştri. Şi ce a urmat atunci nu a atras atenţia decidenţilor de la Ministerul Transporturilor. Turcii, de pildă, au deschis repede o nouă rută pe această direcţie, pe care până atunci nici nu zburau. România a avut curse TAROM Bucureşti-Beijing din 1974 şi urma să sărbătorim 30 de ani de zbor neîntrerupt peste Himalaya. Doar piloţii români alegeau această rută periculoasă, ceilalţi ocoleau.
Care au fost consecinţele suspendării acestui zbor din punct de vedere politic şi economic?
V.I.B.: În 2003 tocmai avusese loc vizita preşedintelui Ion Iliescu în China şi România şi-a reafirmat dorinţa continuării relaţiei tradiţionale cu această ţară, iar cele două părţi au vorbit despre o sumă de proiecte care urmau să fie puse în aplicare: podul de la Brăila, şoseaua de centură, relaţii mai strânse pe relaţia ministerelor telecomunicaţiilor. Au fost semnale consistente, dar un segment de piaţă a dispărut în conjunctura dată, deşi la ora actuală una dintre grupările de influenţă care încearcă să pună pe tapet reluarea unui zbor pe direcţia Beijing-Bucureşti – eventual, operat de o companie chineză – este chiar comunitatea oamenilor de afaceri chinezi din România, care vrea să se conecteze la dinamica pieţei asiatice.
Concret, ce-ar trebui să facă România pentru a convinge China să investească în România?
V.I.B.: În primul rând, redactarea unei oferte specifice către prietenii chinezi, inclusiv turismul de afaceri, adică omul de afaceri care vine să se familiarizeze cu locul identificat şi care se uită în stânga, în dreapta şi testează. De pildă, vede pământul nelucrat şi este interesat să investească în agricultură. China este un mare consumator, în condiţiile în care urbanismul explodează şi pierderea de teren agricol este masivă: nu dăm noi cereale, dau Ucraina, Australia. Oricum, o cursă aeriană ar ajuta enorm şi ar putea deservi toată zona balcanică, inclusiv regiunea Mării Negre.
De ce ar fi România preferata Chinei în acest spaţiu?
V.I.B.: România are compati¬bilităţi de toate ordinele, ca prieten vechi, dar fără sensibilităţi politice, cu toţi partenerii asiatici, în primul rând, cu China. Unul dintre argumentele pe care eu ca ambasador le folosesc tot timpul faţă de prietenii chinezi şi la care percutează în termeni militari este România ca platformă regională, pentru că ei au măcar sentimentul unei familiarităţi tradiţionale cu România. Ai noştri uită mereu, nu şi chinezii, că România a fost, după Uniunea Sovietică, al doilea partener de modernizare industrială a Chinei Populare, de la mijlocul anilor ‘60 până la mijlocul anilor ‘70, când diferendul politic cu URSS i-a îndepărtat, iar România luase deja o parte din tehnologiile occidentale, le asimilase şi vreme de un deceniu şi jumătate a participat la modernizarea industriei grele şi, mai ales, a industriei energetice. Planul hidrocentralei de la Porţile de Fier a fost dat în întregime prietenilor chinezi, care l-au copiat şi l-au folosit.
Nu vă bazaţi pe întâmplări prea vechi?
V.I.B.: Nu, pentru că avem o Chină care are memorie bună şi nu este vorba doar de industrializare: primii antrenori de fotbal, de scrimă, de gimnastică au fost români; unul dintre cei mai mari profesori de arte plastice venit aici a fost pictorul Eugen Popa, care între 1960 şi 1962 i-a învăţat pe chinezi desprinderea de realismul socialist.
Se poate spune că România a pierdut trenul pentru China?
V.I.B.: Nu, doar l-a uitat. Românii nu ştiu ce-au lăsat în China, dar chinezii îşi aduc aminte tot timpul. Cele mai mari universităţi în domeniul petrolier au fost create de profesori români, care au venit aici la aniversarea de 20 de ani. România are o tradiţie păstrată de elita chineză. În întreprinderile chinezeşti se mai lucrează cu strungurile carusel – de altfel, exportăm încă strunguri cu comandă digitală de la Bacău, iar un astfel de utilaj costă mai mult de un milion de dolari.
Cât sunt exporturile româneşti totale în China?
V.I.B.: Pe primele cinci luni, 280 milioane dolari, aproape cât a fost în tot anul 2009. 1,4 miliarde – exporturile chineze la noi. Proporţia ultimilor ani a fost de 1 la 10, iar acum este de 1 la 6. Exporturile româneşti au crescut cu peste 100 la sută, fiindcă cererea chineză a crescut. Economia chineză va înregistra până la sfârşitul anului o creştere de peste 9 la sută.
Ce s-a făcut la nivel politic pe relaţia Bucureşti-Beijing?
V.I.B.: Toţi preşedinţii români au vizitat China, toţi preşedinţii Chinei din ultimii 20 de ani au fost în România. Nu e întâmplător. Sunt în vecinătatea noastră state care nu au avut niciodată în istoria lor vizita unui preşedinte chinez. Bulgaria, de exemplu, în 60 de ani de relaţii diplomatice, a avut o singură vizită. România a fost, după URSS şi Bulgaria, a treia ţară care a recunoscut China în 1949. Decidenţii români de atunci au intuit rolul important pe care urma să-l joace această ţară.
La cine vă referiţi?
V.I.B.: Din păcate, vorbim de Ana Pauker, numele ei are o anumită rezonanţă în istorie, dar în politica externă, fiindcă era ministru de Externe atunci, ea a fost expresia acelei înţelepciuni politice de moment, la nivelul decidenţilor români, pentru conectarea celor două ţări. Aceste opţiuni reciproce au reverberat persistent până în prezent. Forţând puţin nota în clasamentul extern pe care şi-l face fiecare ţară, chinezul are trei cercuri: vecinii, marile puteri – membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU – şi anumite relaţii încărcate de istorie şi
afecţiune, unde se regăseşte România. Chinezii folosesc câteva ex¬presii atunci când se referă la o relaţie specială: prietenie tradiţio¬nală, încredere politică tradiţională.
Ce-ar vrea chinezii să aducă din România?
V.I.B.: Nevoile Chinei sunt uriaşe, dacă ar spune că vrea aluminiu, preţul aluminiului ar creşte brusc în toată lumea. Uneori China nu spune ce vrea pentru a nu influenţa piaţa. La noi vin investitori care vor să facă neapărat afaceri în România, importă inclusiv textile din România, deşi sunt mari producători. Românii, din păcate, preferă să vândă cui bate primul la uşă, aşa că de multe ori chinezii cumpără marfă românească de la arabi. O afacere între o firmă autohtonă şi una chinezească este pe jumătate făcută în momentul în care investitorul chinez află că are de-a face cu un partener român.
Aveţi cereri speciale din partea ministerelor de resort de la Beijing?
V.I.B.: Da, în primul rând, de la Ministerul Comerţului, care ne întreabă ce le putem da, în ce cantităţi şi la ce preţuri. Fiindcă au fost destule misiuni care au venit în China şi care au promis că pot aduce marfă de, să zicem, 40 milioane dolari şi după şase luni au produs doar de un milion, dovedind că nu au capacitate de producţie, nu au stocuri.
Este vorba despre incapacitatea producătorilor români de a-şi ţine cuvântul?
V.I.B.: Nu neapărat, intenţiile lor au fost nobile, dar nu s-au concretizat în timp. Una dintre întrebările dureroase pentru noi este ce oferim. Cine ar trebui să ştie? În principiu, camerele de comerţ la nivel local şi naţional, care ar putea face liste cu ceea ce pot exporta spre China. Această listă ar trebui să ajungă la noi, la ambasadă, şi eu să mă duc la camerele chineze de comerţ pe domenii.
De ce nu aveţi aceste liste? Le-aţi cerut?
V.I.B.: Noi le cerem tot timpul, dar nu avem nici situaţia ofertanţilor, nici felul produselor, nici cantităţile în care pot fi livrate.
Cine ar trebui să facă aceste centralizări?
V.I.B.: Nu ştiu. Există o cameră bilaterală de comerţ, dar cred că nu are ramificaţiile necesare la nivel local în România. În orice caz, oriunde s-ar afla astfel de informaţii, ele ar trebui dirijate spre pieţe. Gândiţi-vă că în China nu doar eu vin cu astfel de liste, vin nemţii, francezii etc. şi ei sunt mult mai aplicaţi, iar chinezul îşi alege în funcţie de necesităţi, de preţuri, de simpatii. Una dintre suferinţele noastre la ambasadă este că nu avem situaţii clare cu ceea ce poate oferi economia românească.
Dar ce vor chinezii ştiţi?
V.I.B.: Da, fiindcă noi luăm de la vamă lista cu toate importurile, de la şepcuţe la maşini de salvare, de la instalaţii de foraj la strunguri carusel etc. Deci cineva ar trebui să se uite la Bucureşti pe această listă şi să spună: asta avem, asta nu. De pildă, Noua Zeelandă, când a vrut să intre pe piaţa chineză, a spus că principala sa producţie vine din oierit, dar când Beijingul a înaintat o ofertă, Noua Zeelandă a descoperit că cererea chineză însemna producţia totală a ţării pe ultimii 10 ani. Sunt nişe care ne aşteaptă şi pe noi. România poate rămâne pe drumul prin care China pătrunde în Occident sau poate rata această şansă.
CV VIOREL ISTICIOAIA-BUDURA, 58 DE ANI
1972-1978 – Facultatea de Filozofie-Istorie, Bucureşti.
1973-1977 – Facultatea de Limbă şi Literatură Chineză, Universitatea Nankai, China.
1978 – Este angajat la MAE.
2000-2002 – Ambasador în Coreea de Sud.
2002-prezent – Ambasador în China.
