În 2007, înaintea referendumului de destituire a preşedintelui, o majoritate parlamentară cu o componenţă similară celei actuale modifica Legea referendumului (3/2000), statuând că majoritatea simplă a celor prezenţi la vot este suficientă pentru demitere, indiferent de nivelul participării. La vremea respectivă, Curtea Constituţională nu avusese nimic de zis împotriva acelei prevederi.
La referendumul din 19 mai 2007 s-au prezentat 44% din alegătorii din liste, iar 74% din voturile valide au fost împotriva destituirii. CCR a decis: „Confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 19 mai 2007 şi constată că nu s-a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum, pentru demiterea preşedintelui României, domnul Traian Băsescu”. Asta înseamnă că referendumul nu a fost invalidat din cauza prezenţei la vot, ci că acţiunea de demitere a eşuat din cauza neîntrunirii majorităţii voturilor exprimate.
Dacă în 2007 nu s-a pus problema validării prin numărul celor prezenţi, de ce a considerat acum CCR că legea „este constituţională, în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”? Răspunsul e în detalii.
Legea, în formula votată în această primăvară de majoritatea PDL, conţinea (ca şi în 2007) două articole relevante. Art. 5 (2) spune: „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”. Mai jos, art. 10 prevedea că „demiterea preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale”.
În 2007, când au modificat legea, parlamentarii au utilizat formularea: „Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul ţării, ale cetăţenilor care au participat la referendum”. Acum, n-au mai scris în proiectul de modificare partea cu derogarea, deci art. 5 (şi, implicit, necesitatea prezenţei la vot a majorităţii celor înscrişi în liste) a rămas în picioare. De ce nu au utilizat domnii Cornel Pieptea şi Georgică Severin (iniţiatorii legii de modificare) un copy-paste cinstit? Întrebaţi-i pe ei. În expunerea de motive au scris chiar că „toate problemele supuse referendumului naţional sau local vor fi guvernate de reguli procedurale similare” – cu alte cuvinte, validare prin prezenţa la vot a jumătate din cei înscrişi în liste.
Şi-au dat seama de prostie şi au emis ordonanţa de urgenţă, în care au inclus sintagma cu derogarea (deci eliminarea condiţiei de validare în funcţie de prezenţa la vot), dar prea târziu, legea bate ordonanţa.
PDL a sesizat Curtea Constituţională, argumentând că „pentru ca statul să existe, trebuie ca acesta să fie stabil, adică să nu fie desfiinţat oricum, prin orice majoritate sau cu orice cvorum, ci cu majorităţi şi cvorumuri mari şi foarte mari”. Argumentul a fost respins de Curte, pentru că „nici un text constituţional nu condiţionează dreptul legiuitorului de a opta pentru fixarea unei anumite majorităţi care să se pronunţe pentru demiterea prin referendum a preşedintelui României”. Din acelaşi considerent, ar fi declarat constituţională şi legea care ar fi specificat expres derogarea de la articolul 5.
De ce a fost nevoie ca CCR, declarând legea constituţională, să adauge sibilinica sintagmă „în măsura în care…”? Pentru că toată lumea era convinsă că în forma adoptată legea ar statua posibilitatea demiterii preşedintelui cu majoritatea simplă a voturilor exprimate, indiferent de numărul celor prezenţi. În eventualitatea înregistrării unei majorităţi a voturilor „da”, dar a unei prezenţe inferioare pragului de 50%, a doua zi după referendum Curtea ar fi trebuit să-l invalideze, în baza articolului 5. Vă imaginaţi dimensiunile scandalului izbucnit în acel moment?
P.S. Acest text a fost scris înainte de încheierea sesiunii extraordinare a Parlamentului. Responsabilitatea unor eventuale noi răsturnări de situaţie revine parlamentarilor.
Mircea Kivu este sociolog
