Cinci muncitori români lucrează pe un şantier public, în inima Bucureştiului. De unde ştim că lucrează? Din faptul că au veste colorate şi capetele protejate cu căşti. În rest, niciun semn că ar avea vreo ocupaţie- sunt foarte relaxaţi.
Oare despre ce or discuta? Despre şansele României de a intra în Schenghen, când uită ăia uşa deschisă peste noapte? Evident că nu, deoarece asta nu-i treaba lor. Cel mai probabil, discursul este următorul.
Muncitorul pastelat, în oranj: „Auzi, bă Stănele”, zice el spre fumătorul destins din dreapta, „bă, da’ frumoasă sculă!” „Mde”, răspunde, dubitativ, Stănel. „Da, mă. Nu e ea prea mare, dar faci treabă cu ea, dacă ştii cum să o suceşti.” „O fi”, replică Stănel, puţin interesat de aspectele ce ţin de serviciu.
„Auzi, mă?”, continuă Stănel, deodată vorbăreţ. „Dar noi când dracului plecăm acasă? Că doar n-om sta toată ziua să ne uităm la scula asta.” „Păi nu putem, mă, că nu s-a sfârşit programul. Vrei să ne dea ăştia afară?! De-abia la 16 terminăm treaba”. „Da, mă, ai dreptate, dar nu mai rezist să stau cu ochii înfixaţi în cupa asta goală. Eu zic că să mai stăm vreo jumate de oră aşa, după aia ne întoarcem şi ne uităm în partea ailaltă. Dacă facem aşa, în opt ore, ţi-o spun eu, vedem buldozeru’ ăsta mic doar de trei sau patru ori.” „E bine, mă, cum spui tu”, zise Vasile şi-şi aranjă mai bine gluga pe cap.
Grupul din dreapta e mult mai activ. Nea’Vasile dă din mâini când vorbeşte, ba chiar ţine şi o cazma în poziţie regulamentară, adică vertical. Când eşti ostenit (de ce-ai făcut pe la tine prin curte), să te propteşti într-un hârleţ e o soluţie foarte bună de a-ţi mai relaxa coloana.
Nea’ Vasile are şi vervă, şi stofă de povestitor. Nea’Gică, cu cracii bine protejaţi de pantalonii groşi, vătuiţi (foarte buni când trebuie să stai nemişcat mult timp, într-un loc bătut de vânt), îl urmăreşte ca vrăjit. Şi-a îndesat bine pe urechi căciula rusească, din imitaţie de blană şi s-a cocoşat uşor, ca să reţină mai bine căldura propriului trup: a dracului vreme, primăvara asta nu se mai hotărăşte o dată să vină!
„Fir-ar mă-sa a dracu’ de porc, bre nea’Gică, a sărit din cocină ca veveriţa. Uite pân-aici a făcut săritura, spuse nea’ Vasile arătând un punct aflat la înălţimea umerilor lui. Bre, dacă nu ieream acasă, ăsta ajungea sigur la porumb, mama lui a dracului de porc ce ie! Normal, docamdată îl ţiu doar pă lături, pe zoaie de la bucătărie, ştiuleţi îi dau d-abia prin sectembrie, când vreau să-l îngraş”, explică nea’Vasile programul de viaţă pe care i l-a făcut bietului porc.
Nea’Gică nu ştie ce să mai zică. A văzut el destui porci la viaţa lui, dar unul care să ţopăie ca un guzgan pe plită, încă nu. Aşa că-l priveşte pe nea’Vasile amuzat, dar şi un pic neîncrezător.
Mitică, din dreapta imaginii, nu are timp de prostii din astea. El se uită după gagici şi-şi face socoteala dacă să le fluiere, sau nu. O merita efortul?
