Actorul Teatrului Naţional din Bucureşti Marius Manole a participat de curând la un workshop condus de regizorul Andrei Şerban în satul natal al lui Eminescu. Bântuit încă de duhul poetului şi de frumuseţea locului, Manole vrea să continue să trăiască în spiritul vieţii simple de la ţară chiar în centrul Bucureştiului.
De la Andrei Şerban a primit pe lângă valoroase informaţii profesionale şi câteva lecţii importante de viaţă: cum să te bucuri de fiecare dimineaţă (asta pentru că participanţilor la workshop li se dădea deşteptarea la 6 şi jumătate ), cum să îl asculţi pe celălalt şi cum să fii prezent în fiecare clipă a vieţii tale. Despre lucrurile pe care le-a învăţat la Ipoteşti, despre cum s-a împrietenit cu Eminescu şi despre planul lui de a deveni un soi de ascet în lume am vorbit şi noi cu Marius Manole.
Marius, zi tu sincer, îţi convenea când te trezea Andrei Şerban la şase dimineaţa?
Marius Manole: Da, îmi convenea. Pentru că noi nu realizăm că pierdem atâta timp din viaţa noastră în loc să ne bucurăm de fiecare zi care ni s-a dăruit. Suntem atât de leneşi! De exemplu, eu când nu lucrez, mă trezesc la 12 şi ies din casă pe la 3. Mai bine de jumătate de zi este pierdută. Pe când la 6, lumea e cu totul altfel. Lumea e mult mai frumoasă dimineaţa. Numai gândeşte-te că de la 6 dimineaţa până la 6 seara sunt 12 ore, de la 6 dimineaţa până la 10 seara sunt 16 ore. De la 6 dimineaţa până la 12 noaptea sunt 18 ore. Ce poate fi mai minunat decât să te bucuri de 18 ore de activitate full time, în fiecare secundă să faci ceva. Trebuie să învăţăm să ne bucurăm de fiecare zi, de fiecare oră.
Ce făceaţi?
M.M: Lucram. Non stop. Şi nu oboseam. Am reuşit să muncim 18 ore pe zi fără să ne simţim epuizaţi. De fapt, asta spunea şi Andrei, că noi de fapt doar ne dăm obosiţi. Ca şi chestia cu depresia. Vai, ce deprimaţi suntem cu toţii fără nici un motiv. De unde atâta depresie şi oboseală, mă rog? Noi nu realizăm că de fapt am putea munci cu mult mai mult, am putea gândi cu mult mai intens pentru că trupul nostru este organizat în aşa fel încât are pe stand by un uriaş depozit de energie, cum sunt căminele de apă. Când eşti obosit varză, atunci ceva din tine se răscoală şi începe să lucreze acest depozit. Omul poate să ducă foarte mult. Vorba aia „nu-i da omului cât poate duce”.
Ce-ai mai învăţat la workshop?
M.M: Lucruri care de fapt stau la baza comunicării. De pildă, să îl asculţi pe omul de lângă tine. Pare simplu, dar în realitate, noi nu ascultăm aproape niciodată până la capăt ceea ce spune celălalt. De cele mai multe ori, deja de la jumătatea frazei interlocutorului, noi ne gândim cum să-l contrazicem. Ne construim în cap o întreagă teorie, suntem mereu pe contraatac, pe picior de război, gata să ne încăierăm şi să ne batem, ca ţiganii, deşi cel din faţa noastră nici nu şi-a terminat încă fraza. Dar ascultă, domnule, ce vrea omul ăla să spună şi după aia mai vedem! Este o problemă a întregii lumi, şi a românilor cu atât mai mult, lipsa asta de atenţie. Sigur că e important în viaţă, dar e şi mai util în teatru. Un actor care nu ascultă replica colegului se vede de la o poştă. Plus că face şi gafe. De exemplu mie mi s-a întâmplat cândva să spun o replică într-un moment aiurea.
Cum s-a întâmplat?
M.M: Eu aveam de spus replica „nu mai ţipa la mine”. Eram tânăr, de-abia terminasem facultatea, aşa că mi-am muncit replica, mi-am pregătit-o şi când a venit momentul am dat-o: „Nu mai ţipa la mine”. Numai că, din păcate, colegul meu vorbise aproape în şopată, iar replica mea, chiar aşa muncită cu grijă, a picat ca dracu’.
Fusese vina colegului, nu?
M.M: Nu contează. Mai bine nu o spuneam. Am greşit pentru că nu am fost atent la partenerul meu de scenă. Dacă eram viu, găseam altceva de spus.
În schimb, eu ştiu un moment în care ai salvat un spectacol întreg pentru că ai fost atent. Spectacolul „În rolul victimei” se juca la Festivalul de la Sibiu şi, la un moment dat, brusc, s-a luat lumina. Sala a rămas în întuneric exact când partenerul tău spunea „Mă auzi?” Iar tu ai replicat :„De auzit te aud, dar nu te mai văd.” Sala a fost în delir la replica asta.
M.M: Da, atunci am fost viu, vezi? Trebuie să fii mereu pe fază, în prezent, aşa spunea Andrei. Noi trăim de obicei ba în trecut, ba în viitor şi ratăm clipa de acum care este extrem de importantă, de fapt, cea mai importantă.
E clar că faptul că erai la Ipoteşti, departe de lumea dezlănţuită, ca să folosesc un clişeu, te-a ajutat să atingi atitudinea asta zen. Dar odată venit în Bucureşti, crezi că-ţi mai poţi păstra seninătatea?
M.M: E foarte uşor să fii credincios în mânăstire, dar e cu mult mai greu să-ţi păstrezi credinţa în lume. Sigur că la Ipoteşti era simplu, eram în natură, pământ, cer, copaci, flori, păsărele, eram noi între noi, nu auzeam maşini, nu eram agresaţi din toate părţile de manele… Dar acum e momentul să vedem dacă putem aduce liniştea şi pacea de acolo în mijlocul oraşului. Eu sper să se poată.
Cum ai reuşit să stai fără facebook, tu care eşti addicted?
M.M: Ei, uite că am reuşit. Acolo erau lucruri mult mai importante, mult mai despre mine aşa că n-am avut nevoie de facebook. Toată tehnologia asta care-ţi dă dependenţă nu este decât un fel de Xanax, un înlocuitor de fericire.
Eraţi în locul de naştere al lui Eminescu. Aţi marcat momentul?
M.M: Da, sigur. Dar aici e chestie de opţiune personală. Dacă-ţi place, dacă crezi, dacă vrei. Eu, de pildă, înainte nu puteam să-l sufăr pe Eminescu. Am luat trei la română pentru că profesoara mă întreba: „Şi, ce a vrut să spună poetul?”. Eu ziceam ce credeam eu că a vrut să spună poetul, iar ea mă contrazicea: „Nu, nu, nu asta a vrut să spună.” Iar eu mă înfuriam: „Da de unde ştiţi dvs? Ce, aţi vorbit cu el?”. La Ipoteşti l-am descoperit cu adevărat pe Eminescu. Am aflat poezii pe care nu le mai citisem niciodată. Chiar avem o vorbă la Ipoteşti: „Dacă vrei să distrugi o poezie, fă-o celebră”. Am descoperit cu surprindere versuri în care Eminescu nu mai e băiatul ăla bleg, melancolic, androgin, trist, pierdut, bolnav de nervi, care doarme cu capul la izvor şi-şi aşteaptă iubita care nu mai apare. Am găsit un Eminescu ironic, acid, foarte ancorat în viaţă, foarte conştient de ceea ce i se întâmplă, luptător. Nu, nenică, a fost un om viu care a gândit mult, prea mult, până a luat-o razna, că aşa e viaţa asta, te duce la disperare.
Ai recitat poezii?
M.M: Da. Am găsit nişte poezii care mă reprezintă, azi, în secolul XXI, în 2011, ale unui Eminescu care seamănă cu mine, ale unui Eminescu al meu cu versuri extrem de actuale care mă exprimă pe mine acum.
Şi uite aşa, ai ajuns să-l apreciezi pe şeful tău, Ion Caramitru, cel mai mare recitator de Eminescu din lume…
M.M: Da. Ăsta este darul lui pe care nu i-l poate lua nimeni. Acuma fără mişto. Chiar este un recitator adevărat, un actor care l-a înţeles pe Eminescu cu mult înaintea noastră.
Şi pui în aplicare ceva din ce ai învăţat la Ipoteşti?
M.M: Încerc.
Te scoli la 6 dimineaţa?
M.M: Nu. Dar mă trezesc la 9 ceea ce e mult mai devreme decât 12. Încerc să-mi iau un moment de linişte, să mă adun, să mă gândesc la mine, să văd care-i clipa prezentă, care-s lucrurile care contează, dar e greu. Mai ales că aici eşti în plin război, trebuie să lupţi ca să-ţi păstrezi liniştea.
Acum să nu creadă fanii tăi că te-ai rupt complet de lume şi de tehnologie. Ba, dimpotrivă, ai un IPhone cu care te conectezi de oriunde pe blogul tău. Acum, mai nou, ai şi domeniu. Eşti „punct ro”. Până şi interviul acesta este înregistrat pe minunăţia ta de telefon.
M.M: Exact. Şi vreau să te anunţ că intenţionez să devin şi eu jurnalist. Am luat deja un interviu şi descopăr cât este de grea meseria voastră.
Cum ţi-ai făcut „debutul” în jurnalism?
M.M. I-am luat un interviu colegei mele Ioana Macaria.
Unde-l publici?
M.M: Va apărea pe blogul meu. Dar e greu. Bine, iei interviul, asta e partea cea mai uşoară, dar după aia te chinui să alegi, să tai, să ştii cum să-l aranjezi… Asta dacă eşti un jurnalist bun cum vreau să fiu eu.
Şi Ioana ţi-a dat exclusivităţi?
M.M: Da, dar nu atât de exclusive pe cât aş fi vrut. Probabil că întrebările pe care le-am pus nu au fost cele care trebuie.
Nu ai îndrăznit să întrebi tot ce voiai?
M.M: Ba, am îndrăznit, da’ nu m-a dus capu’. Adică, io ce am avut de întrebat am întrebat, dar e greu să spargi carcasa şi să intri în om, căci oamenii în general nu se lasă, şi fiecare întrebare a ta e uşor fentată de interlocutor.
Tu, ca interlocutor, nu eşti aşa. Tu spui tot.
M.M: Da, pentru că am, iată, un instinct de jurnalist care-mi spune că atunci când mi se ia un interviu trebuie să mă deschid, să fiu sincer şi să spun omului lucruri noi, nu să repet ce am mai spus în alte 20 de interviuri pentru că astfel nu sunt de nici un folos. Sigur că unii dintre colegii noştri jurnalişti sunt chiar suprinşi de atâta deschidere pentru că tu, vrând să fii de folos, le dai mai mult decât trebuie. Ce înseamnă mai mult decât trebuie? (Vezi îmi pun întrebări şi tot eu răspund.) Mai mult decât trebuie înseamnă că îi laşi să intre adânc în intimitatea ta. Se pare că jurnaliştii sunt interesaţi în special de viaţa actorilor şi-atunci te întreabă cu cine dormi, la cine dormi, dacă dormi, de ce nu dormi, unde dormi, de câte ore dormi, ce mănânci, de ce mănânci, dacă faci dragoste, cu cine, şi dacă nu faci de ce nu faci? Sigur că asta e puţin deranjant, dar face parte din meseria noastră.
Din meseria „noastră” de actor sau din cea de jurnalist?
M.M: De actor, de actor.
Tu totuşi nu ai dat atâtea detalii din viaţa ta. În afară de faptul că le-ai arătat ziariştilor de la tabloide nota de plată de la întreţinere…
M.M: Aoleu! Ce penibil a fost momentul ăla! Mai bine le spuneam cu cine mă culc. Era mai demn.
Ai jucat chiar acum câteva ore la Godot Cafe în spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian” ce are ca temă povestea de dragoste dintre Mihail Sebastian şi actriţa Leni Caler. Să-ţi zic ce nedumerire am eu. Din câte ştiu, doamna asta nu numai că era măritată cu un alt bărbat, dar îl mai înşela şi pe amantul Mihail Sebastian cu alţii.
M.M: Aşa e. Îl înşela. Chiar foarte des.
Şi atunci cum vine treaba asta cu marea iubire, bla,bla, bla?
M.M: Păi, există oameni care preferă să iubească şi nu să fie iubiţi, e un soi de martiriu care le face bine. Îi provoacă mai mult. Să ne gândim că domnul ăsta, Mihail Sebastian, a creat numai din suferinţă, nu pe un fond de fericire.
Eroina voastră, Leni Caler, apare la bătrâneţe, amintindu-şi cât de tare o iubise Sebastian. Adică, post mortem, ajunsese să-l aprecieze…
M.M: S-a deşteptat la bătrâneţe când a realizat ce pierduse. În tinereţe fusese adorată ca femeie, adorată ca actriţă. Să nu uităm că pentru ea a scris Sebastian „Steaua fără nume”. Atunci când eşti iubit ai impresia că asta ţi se cuvine şi eşti sigur că vei fi iubit toată viaţa. Dacă nu eşti capabil să manageriezi succesul poţi să o iei razna şi să ajungi ca Leni Caler care la 60 de ani s-a trezit singură, într-o ţară străină, în Germania, unde nimeni nu o băga în seamă. Noi tindem să credem că dragostea celorlaţi e veşnică şi necondiţionată. Ei, nu-i chiar aşa. Ca actor, eşti iubit atâta vreme cât eşti bun, dragostea spectatorilor este extrem de condiţionată. O să te iubească atât cât meriţi, o să te iubească până când n-o să te mai iubească şi de-abia în acel moment vei înţelege cât de mult ai pierdut. E ca atunci când din două mâini pierzi una. Până atunci nu ai apreciat faptul că ai două mâini, ţi se păruse firesc. Ajungi să spui „ce bine era când aveam două mâini” doar când rămâi ciung. Când suntem în vârf credem că acolo vom sta toată viaţa dar în realitate lucrurile nu stau deloc aşa.
Ţi-e frică de ratare?
M.M: Da. Pentru că am văzut foarte multe cazuri de actori foarte iubiţi la vremea lor care au murit singuri într-o sărăcie lucie. Asta pentru că atunci când au fost în vârf au împroşcat cu noroi în stânga şi-n dreapta crezând că sunt nemuritori. Ei bine, nu suntem nemuritori! Pot să mă bat acum cu pumnii în piept că am doar 32 de ani şi sunt actorul Marius Manole. Dar mâine pot să am un accident, poate să mă calce o maşină şi să nu mai pot juca. Toate astea mă fac să apreciez ziua de azi şi fiecare clipă în parte.
Cum îţi păstrezi mintea limpede şi picioarele pe pământ?
M.M: Încerc că să mă ancorez în viaţa mea puternic, nu să spun „sunt Marius Manole, ce-mi trebuie mie câine sau prieteni? Dacă pocnesc din degete apar 20 de oameni cu care să merg la bere”. Şi da, pot să pocnesc din degete şi să apară 20 de oameni cu care să ies la bere, dar peste câţiva ani oamenii ăştia vor îmbătrâni, ca şi mine, vor avea viaţa lor, iar eu nu. Vor spune cel mult: „Mda, Manole a fost bun cândva, l-am şi cunoscut. Ieşeam cu el la bere”. Iar pe scenă, încerc să nu mă gândesc că sunt actorul Marius Manole de la Naţional, ci un debutant pe care-l vede lumea pentru prima oară.
Tu încerci să te educi pentru momentul în care nu vei mai fi „marele actor Marius Manole”, ci „Marius Manole, cândva un mare actor”?
M.M: Eu, din fericire, am fost destul de cerebral şi nu m-am lăsat dus de val. Nu cred că în toţi anii ăştia de când mă cunoşti m-am schimbat în vreun fel. Nu mi-am luat-o-n cap, cum se spune. Nu, eu nu încerc să mă educ pentru că ştiu că oricum va veni momentul ăla. Acum eşti cineva, peste două secunde eşti nimeni. Omul trebuie să-şi construiască drumul foarte realist. Eu sunt conştient că va veni o zi când succesul se va termina. Ce va rămâne din Marius Manole după ce nu va mai fi teatrul ? Păi, un căţel pe care l-a luat de pe stradă, o casă pe care o plăteşte-n rate, doi părinţi rămaşi la Iaşi şi o mână de prieteni. De toţi aceştia Manole trebuie să aibă grijă, dincolo de vedetismul lui care mâine nu va mai avea acoperire. Dacă nu vrea să ajungă un actor bătrân, beţiv, ratat, singur pe lume, care bântuie pe la cârciumile din Lipscani povestind, beat fiind, despre ce mare era el cândva, Manole trebuie să se îngrijească de căţelul, casa, părinţii şi prietenii lui.
Şi cum ar trebui să se îngrijescă Manole de cei apropiaţi lui?
M.M: E important să spui „te iubesc” când trebuie, e important să dai un telefon la timpul lui, e important să-ţi vizitezi des părinţii (ceea ce eu nu prea fac), e important să spui „mi-a fost dor de tine” pentru că nu ştii niciodată dacă asta nu e ultima oară când ai fi putut să o faci.
Tu ai spus mereu „te iubesc” când a trebuit?
M.M: Niciodată. Dar încerc să o fac şi să ştii că a început să-mi iasă. Timid o spun, cu glasul stins, mic, de-abia îngaim ceva acolo, dar important e că a început să-mi iasă.
E mai frumos să o spui aşa, şoptit, decât să urli ca un actor de telenovele.
M.M: Nu. De ce? Uite, vezi, cum se confundă lucrurile? E păcat! Poţi să spui tare „TE IUBESC” şi să fie de-adevăratelea.
