Venită direct din ceaușism, teza unei diaspore trădătoare și inamice, care a plecat din țară la mai bine și de acolo ne dă lecții, este definitarie pentru guvernantul comunist.
După alegerile din noiembrie 2014, V.V. Ponta se mira în gura mare: cum de e posibil să creadă lumea că e comunist? Și livra în rafală argumentele pe care consultanții lui de mare succes i le puseseră în „message-box“: că e tânăr și abia era în liceu când a căzut comunismul, că a fost în Piața Universității în 1990, că a votat cu Rațiu și cu Crin Antonescu, că e perfect integrat în europenitatea zilei, că ia măsuri economice incompatibile cu preceptele comuniste și tot așa. Problema lui V.V. Ponta este că aceste argumente, cât or fi ele de veridice, chiar dacă aparțin biografiei sale, nu-i alcătuiesc portretul. Alte elemente biografice par a fi mult mai puternice în raport cu natura interioară a lui Ponta, în sensul că îi sunt mai degrabă caracteristice. Veți zice că dacă mă refer la joaca de-a Che Guevara și Mao nu e chiar relevant, pentru că a trecut deja mult timp de-atunci și imberbul de ieri s-a maturizat politic. Mie, totuși, îmi pare că voluptatea cu care „Micul Titulescu“ se juca ba de-a cubanul, ba de-a chinezul este mult prea grăitoare. În pozele în care poartă însemnele celor două revoluții comuniste, V.V. Ponta radiază pur și simplu, e fericit, e hedonic (există un hedonism politic despre care ar trebui să vorbim mai mult), se crede undeva făcând ceva ce-i place la nebunie, mintea sa îl plasează la granița dintre real și imaginație – e și aici, cu PSD-ul ăsta, dar și acolo, în sierele cubaneze ori în taberele revoluției culturale. Chiar dacă au trecut anii, opțiunile au rămas. Nu el lăuda, ca prim-ministru de această dată, felul în care comuniștii chinezi conduc China? Îi are ca model.
Citește continuarea textului în Revista 22.
