Toata viata am auzit: "Ca la noi la nimeni" sau "Vai de capul nostru!" ori, cu resemnare prefacuta, "De unde nu e nici Dumnezeu nu cere". In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e "Micul Paris", iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d… Atat de fireasca a devenit ideea ca suntem "cei mai", incat asta a generat un soi de afectare. La urma urmei, daca stam si ne gandim ce vroia sa spuna Dostoievski prin "Dumnezeu nu-i iubeste pe caldicei" este ca e mai bine sa fii excesiv, fie in rau, fie in bine, decat sa te situezi la mijloc pe scara nimicniciei umane. Daca nu poti fi cel mai bun, exista o glorie indiscutabila in a fi cel mai rau.
Toata aceasta fandoseala nationala in legatura cu caracterul dezastruos a tot ceea ce e romanesc a produs niste atitudini foarte stranii de-a lungul deceniului 90 si pana la aderarea Romaniei la UE, in 2007. Atunci cand fostul politruc Silviu Brucan, in decembrie 1989, a pufnit ca ne vor trebui doua decenii pana sa intram in Europa, asta a starnit un val de indignare. Cum adica, noi, urmasii Romei, sa nu fim primiti de-ndata, asa cum ni se cuvine etc.? Cand insa a devenit evident ca enervantul ideolog oportunist avea dreptate, asta a generat un soi de ciclotimie: evident ca occidentalii nu ne vor, nici macar nu are rost sa incercam, mai da-i incolo, lobby-ul unguresc e prea puternic si ne va bloca intotdeauna. Desigur, nu intra in discutie ca Romania nu era pur si simplu gata sa inceapa negocierile, daramite sa fie primita in UE printr-o procedura rapida. Iliescu confunda Uniunea Europeana cu Consiliul Europei, iar ziaristii de la marile publicatii post-1989 (un editorialist de la Romania libera de atunci, pentru a fi mai precis) credeau ca Turcia face parte din UE (in vreme ce noi nu, mama ei de treaba!), insa era evident pentru majoritatea romanilor ca nu exista bunavointa pentru amaratii de noi, in vreme ce pentru unguri, ma rog… Cand Ungaria si alte noua tari, majoritatea foste comuniste, au fost primite in 2004 in UE, in vreme ce Romania si Bulgaria au fost lasate sa mai astepte doi ani, pentru multi asta a fost o usurare, intr-atat acest tip de complex are nevoie de reconfirmari permanente pentru a functiona. A urmat lunga si sistematica (si reconfortant rusinoasa) comparare cu Bulgaria: doua tari amarate, nedreptatite, osandite de istorie. Nu ca ungurii, cu lobby-ul lor supereficace.
Pana si acum, odata intrati in UE, continuam sa nu ne asumam statutul. Parca nu ne vine sa credem ca suntem a doua tara ca importanta demografica din toata Europa de Est, ca suntem natiunea cea mai eurofila, bine vazuta politic pe plan european (in comparatie cu Cehia si Polonia) etc. La recentele audieri ale comisarilor europeni in fata Parlamentului European, candidatul roman Dacian Ciolos, care, avand in sarcina Agricultura, va trebui sa administreze jumatate din bugetul total al UE, a trecut cu brio, in vreme ce bulgaroaica Rumiana Jeleva a fost respinsa cu indignare. Insa, ma rog, ca la noi la nimeni…
