Cum s-ar zice, iată că am trecut, în fine, de prologul piesei noastre. Vom vedea mai către partea a doua dacă este vorba de o tragedie sau de o dramă. Mie deocamdată îmi sună a comedie, pentru că măreţia tragediei nu permite încadrarea în acest gen a pieselor cu nătărăi. Prin natura lor, aceştia sunt nătăfleţi, stupizi, prostovani, deci hilari pentru spectatorul normal, format la turaţia realităţii. S-ar putea să iasă prost pentru noi toţi – asta se şi anunţă deja -, dar e tot comedie. Nu exclud deloc urmările dramatice, ba chiar tragice. Dar cei câţiva muţunache din avanscenă nu pot stârni decât râsul.
Logica lor îi trădează ca făcând parte din lumea personajelor de commedia dell’arte: Pulcinella, Căpitanul, Doctorul, Pantalone etc. Să vedem cum vine asta: bugetul ţării se dovedeşte prea mic pentru datoriile pe care le ai. Fugi la străini şi te împrumuţi. Prima ispravă de papagali. Străinii îţi dau, dar pe urmă te taxează, pun piciorul în casa ta, încep să comande ei la bucătărie, te scot în ploaie când au chef etc. În privinţa asta nu există nici un dubiu. Prima greşeală s-a făcut până nici n-ai apucat să te dumireşti. Şi uite-l pe personajul ridicol luând şuturi în poponeţ.
Mutarea doi: împrumuturi de la vecinii din sat. Băncile noastre sunt la fel de bune ca ale lor. De ce nu? Aceste bănci jupoaie lumea de ani de zile, taxând comisioane grase, punând dobânzi după bunul lor plac, fiind răsfăţatele lui Guvernache. În loc să reglezi lucrurile şi să le pui la locul lor, spre a nu îţi jecmăni ţie baza de impozitare şi votantul, te vinzi lor pentru acest împrumut, lăsându-le să-şi facă în continuare de cap. Ei da, iei ceva măsuri, acolo, faci o jumătate de pas, poate, dar, până la urmă, treaba rămâne neclintită. Poţi distruge economic populaţia, dar nu poţi distruge sistemul bancar al ţării, nuuu?…
Mutarea trei: gata cu fleacurile! Biruri noi pentru toată lumea. Sau nu? Sigur că nu. Una zicem, alta facem. Cei meniţi să ducă în spinare şandramaua austerităţii sunt, ca mereu, săracii şi fraierii. Încerci să le iei pensionarilor 15%, dar un judecător de la Curtea Constituţională nu te lasă. Are şi el dreptate, să iei dreptul pentru care un om a cotizat o viaţă e furt pe faţă. (Nu că ţie ţi-ar păsa! Aş!) Lasă că rămân fraierii din câmpiile muncii. Să dea ei un sfert din tot ce câştigă, dar să le băgăm pe gât şi măririle de preţuri, umflările de TVA, tot tacâmul.
Pulcinella, bietul, n-are de unde şti – sau nu-i pasă – că, punându-i la pământ pe toţi cei care încă mai lucrează pentru ţara lor, îşi taie şi lui craca de sub picioare. De-acum a întrecut chiar şi rezolvările commediei dell’arte: nu-i mai trage altcineva şuturile în spate, şi le trage singur, ca dovadă de mare înţelepciune.
„Să trăiţi bine!” merge acum de minune cu „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic!”. Diagnosticul lucid asupra acestor declaraţii complementare nu mai poate fi de demagogie, ci de lipsă de coerenţă şi stupiditate patentă. Incompetenţa întâlneşte şi viclenia joasă, pentru că aceeaşi voce zice: „Băgaţi căluşul în gura celor care zic că aşa nu e bine! Au devenit pericol naţional!”.
Nu-ţi vine să mori de râs? Sau de plictiseală, fiindcă repertoriul ăsta, în care oamenii de sub autoritatea ta – cei rămaşi acasă din milioanele alea, vreo 21-22 la număr – îl ştiu, l-au mai trăit, e moştenit de la Ăl Bătrân. Iar conduc câţiva scamatori siniştri pe care îi doare în nădragii bufanţi de orfan, de femeia singură şi neajutorată, de bolnav. Singura lor grijă din sfera asistenţei sociale este să pună poliţia pe bolnavi, tratându-i nu cu medicamente (pe alea să şi le cumpere singuri, că boala e un lux privat!), ci cu controale la domiciliu şi reziliere de pensii de boală.
E tragic? Aiurea. Să mori de râs, nu alta. Participă şi tu la spectacolul ăsta, dar – atenţie! – asigură-te că pentru bilet nu-ţi iau şi pielea de pe tine.
