De ce nu au iesit sindicalistii CFR in strada atunci cand fostul director Necolaiciuc opera, sub privirile complice ale sefilor sai, cea mai scandaloasa devalizare a vreunei institutii de stat din Romania postdecembrista, transferand aproape un miliard de euro catre buzunarele mafiei de stat? Sau cand au aflat ca 1.000 de locomotive si 23.000 de vagoane, unele dintre ele aproape noi, au fost vandute ca fier vechi? Sau cand au vazut ca vagoanele cumparate de la firme privatizate de fostii lor directori sunt platite cu preturi umflate de cinci ori? Sau cand s-a semnat contractul de 17 milioane de euro pentru starpirea buruienilor dintre sine? Sau cand institutia lor cumpara cizme de cauciuc cu un milion de lei perechea, prize cu sase milioane de lei si trandafiri de un milion de euro?
De ce nu au protestat public sindicalistii din Educatie cand ministerul lor a incheiat un controversat contract de 200 milioane de euro pentru achizitionarea de software?
De ce nu au intrerupt lucrul angajatii din sistemul juridic cand au aflat de la Curtea de Conturi ca renovarea Palatului de Justitie ascunde posibile fraude de zeci de milioane de euro?
Aceste intrebari sunt cat se poate de relevante astazi, cand ne pregatim pentru o serie de proteste sindicale majore. Salariile mici pe care le primesc majoritatea angajatilor statului sunt explicate si prin afacerile de coruptie, precum cele descrise mai sus, care au secatuit sistematic bugetele institutiilor. Atunci cand Guvernul isi intorcea buzunarele pe dos, spunandu-le ca nu are de unde sa scoata bani, sindicalistii trebuiau sa arate cu degetul exact catre aceste afaceri oneroase. Cu miliardele de euro devalizate la dispozitie, Romania nu ar fi fost la coada Europei in ceea ce priveste salariile. Cu ministri si directori hoti trimisi la puscarie, tara ar fi fost condusa de alt fel de oameni decat cei ce le-au promis cu nerusinare profesorilor cresteri de 50% cand stiau clar ca nu vor exista bani la buget pentru asta.
De ce au lasat sindicalistii nesanctionat jaful care acum ii condamna la saracie? Din cauza ca multi dintre cei cu portavocea in mana sunt corupti pana in maduva oaselor si tin mult mai mult la interesele personale. Cei care invart marile afaceri cu statul, patroni si protectorii lor politici, au stiut intotdeauna cum sa le cumpere tacerea si complicitatea. Asa au ajuns multi lideri de sindicat sa faca, la randul lor, afaceri cu companiile de stat si tot la fel au intrat in politica. Zeci, daca nu chiar sute sunt astazi parlamentari, oameni de baza in partide, au facut si au desfacut guverne. De la ei pleaca drama milioanelor de "oameni ai muncii", a caror voce nu se poate coagula puternic si coerent pentru a pune presiune reala pe administratiile lipsite de viziune sau de-a dreptul incompetente. Soldatii au fost condamnati la infrangere de tradarea constanta si repetata a majoritatii generalilor.
Insa, daca membrilor de sindicat le pasa de slujbele si de salariile lor atat de mult incat sa iasa in strada, atunci trebuie sa le pese si de cine ii reprezinta. Pentru ca onestitatea si priceperea celor ce vorbesc in numele lor la negocieri conteaza mai mult decat numarul demonstrantilor sau decat forta vocilor cu care isi striga revendicarile. Cine ii reprezinta poate refuza promisiuni mincinoase, poate cere rezolvari ale unor defectiuni de sistem, poate pune problemele in context, poate anticipa care anume decizie sau actiune a administratiei va avea consecinte pe termen lung si poate pune presiune pentru corectarea unor tendinte ingrijoratoare inainte de a fi prea tarziu. Sindicatele trebuie sa fie in stare sa anticipeze problemele care decurg dintr-o proasta guvernare, si nu doar sa reactioneze la ele.
In ciuda faptului ca miscarile sindicale reprezinta unele dintre cele mai autentice forme de manifestare a democratiei, am ajuns sa privim ca pe o fatalitate prezenta in conducerea lor a unor lideri corupti, aflati in relatii nepotrivite cu puterea. Singura explicatie este, probabil, ca si aici facem adesea alegeri proaste. Si cind vine vorba de sindicate, fie votam pe cine nu trebuie, fie ne abtinem, dezamagiti, si ii lasam pe altii sa decida in locul nostru. In ambele variante insa, platim un pret. Acela de a ne afla permanent la mana altora si de a nu putea schimba lucrurile asa cum ne dorim.
Consecinta concreta: atat timp cat in fruntea sindicatelor stau oameni care pot fi jucati pe degete de politicieni, iesirea oamenilor in strada nu va schimba nimic. Fiecare greva va fi doar un bun instrument de santaj pentru ca unii lideri de sindicat sa-si negocieze intrarea in Parlament sau contracte cu statul pentru firmele copiilor lor.
