9.8 C
București
sâmbătă, 16 octombrie 2021

Cine arbitrează/aranjează jocul medicamentelor în România?(Cum ne furam singuri căciula…)

Ianuarie, 2009. Ministrul Sănătății – dl Ionuț Bazac ocupa această demnitate atunci – emite celebrul Ordin cu numărul 75. Ordin ce stabilește reperele după care urmează a fi calculat prețul medicamentelor de uz uman care sunt autorizate în România. Pe scurt, niciun medicament de pe piața românească nu poate fi comercializat mai scump decât într-un număr de țări-etalon din Uniunea Europeană (nu cele mai dezvoltate). Nivelul de profit al rețelelor de distribuție și cel din farmacii sunt și acestea clar reglementate.

Consecința directă a implementării Ordinului 75 urma să fie (este) scăderea prețului medicamentelor.

Comentatori avizați au spus că media reducerii prețului ar fi de 20 la sută sau chiar mai mult. Dar Ordinul nu a fost pus în aplicare timp de cinci ani și jumătate…

Sănătatea este (și) o afacere

Să trecem în revistă, tot pe scurt, principalii actori din această “piesă de teatru” care ni se înfățișează înaintea ochilor și pe care nimeni nu pare să vrea să o priceapă. Lanțul comercial începe cu producătorii de medicamente. Companii mari sau mici, bine-cunoscute sau brand-uri mai puțin cunoscute. Principala activitate a acestor companii este, desigur, fabricarea medicamentelor, dar viața companiei farmaceutice e mult mai complexă. O companie serioasă investește foarte mult în cercetare, fie că are laboratoare proprii, fie că susține proiecte de cercetare la nivelul universităților sau laboratoarelor independente. Face testări, are o activitate intensă de lobby pentru a obține aprobările și licențele comerciale, dezvoltă ample campanii de marketing medical. Și răspunde pentru ceea ce face greșit (de-a lungul timpului, pacienții, organizați sau nu, au deschis nenumărate procese împotriva unor companii care au produs medicamente improprii). Toate aceste lucruri costă bani, iar aceste costuri se regăsesc, firește, în prețul final.

În piesa noastră joacă și distribuitorii. Aceștia sunt cureaua de transmisie dintre producător și farmacist. Dincolo de activitatea în sine, companiile distribuitoare susțin traseul medicamentelor de la producător la farmacie inclusiv cu banii lor. Participă, de asemenea, la operațiunile de marketing, promovare și lobby. România încă nu are o lege a lobby-ului. Capătul firului este farmacia. Entitatea bine-cunoscută publicului larg, pentru că farmacia este locul în care pacientul intră în posesia medicamentului. Și farmacia are nevoie de autorizări speciale, de farmaciști calificați și e obligată să își desfășoare activitatea conform unor reguli speciale.

Două lucruri au în comun acești trei actori: pe de o parte, aduc în piață medicamente, răspunzând unei nevoi fundamentale a oamenilor, iar pe de altă parte, sunt companii comerciale al căror obiectiv este profitul. Sună destul de cinic să spui că faci profit pe seama sănătății oamenilor, dar aceasta este realitatea. Cât profit? Din perspectiva companiei, cât mai mult!…

Pe partea cealaltă a sistemului se găsesc pacienții. Din punct de vedere al pieței, pacienții sunt totuna cu… clienții. Li se prezintă clipuri publicitare, ambalaje cu un design cât mai atrăgător, farmaciile arată ca niște magazine de cartier etc.

Pacienții nu sunt însă clienți oarecare, sunt oameni suferinzi, iar suferința, dacă nu ar fi tratată, ar duce, în foarte multe cazuri, la moarte. Privind lucrurile din nou din perspectiva pieței, pacienții sunt clienții ideali  pentru că nimeni nu (își) va refuza cheltuiala pentru propria sănătate.

Statul, un balaur cu patru capete

În piesa noastră mai apare un personaj – statul român. Rolul statului este acela de a organiza sistemul, plecând de la premisa modernă că „dreptul la sănătate este un drept al omului, dar și de la statutul de garant al pieței libere”.

Dacă statul ar fi un balaur, am vedea că are cel puțin patru capete, fiecare cu alte sarcini: primul – dedicat dreptului la sănătate, cel de-al doilea – ocupat cu asigurarea unui cadru concurențial într-o piață liberă, un al treilea cap – responsabil cu asigurarea calității medicamentelor și a serviciilor medicale și, poate surprinzător, un al patrulea cap, care administrează banii pe care oamenii îi pun deoparte, obligați prin lege, pentru plata sănătății.  

Interferența statului în “piesa medicamentelor” nu doar că nu poate fi evitată, dar este obligatorie. Oamenii au aceleași drepturi de a înfrunta suferința, indiferent de statutul social sau de veniturile lor. Dacă piața diferențiază segmentele sociale, statul pune semnul egal între oameni în fața bolii. Exact cum se întâmplă în fața legii. Desigur, ținem cont de multele deosebiri dintre cele două sisteme, nu comparăm închisorile cu spitalele (deși, poate nu ar fi lipsit de interes să o facem, în multe spitale activitatea se desfășoară în condiții proaste!), dar principiul ar trebui să fie același.

Unde e problema? De ce au trebuit cinci ani și jumătate pentru a pune în aplicare o lege?

Care au fost – dacă au fost – jocurile de interese? De ce nu sunt luați la întrebări miniștrii care i-au succedat dlui Ionuț Bazac? Aceste întrebări – perfect legitime – au făcut să curgă râuri de cerneală în presă, au dat naștere la dezbateri puternice în societate, au fost sursă de proteste sociale.

Ministerul Sănătății nu poate fi și jucător, și arbitru

În opinia mea, de medic și manager în domeniul medical, problema fundamentală a sistemului nostru – scandalul prețurilor la medicamente fiind o consecință, nu o cauză – este absența unui reglementator independent.

Statul, prin Ministerul Sănătății, nu își poate asuma statutul de reglementator, fiind parte implicată de partea pacienților. Desigur, există Agenția Națională a Medicamentului, dar rolul acesteia este acela de a se asigura că medicamentele de pe piață sunt conforme scopului acestora, de a vindeca. Agenția are în statutul său o specificare:  “Contribuția permanentă la modelarea cadrului de reglementare în domeniul medicamentelor de uz uman și a legislației secundare în domeniul dispozitivelor medicale, prin întreținerea, fructificarea și eficientizarea relațiilor agenției pe plan european și internațional”, dar această activitate se face sub “coordonarea Ministerului Sănătății”. Dacă studiem organigrama agenției – http://www.anm.ro/anmdm/organigrama.html – vom vedea că nu e definit nicăieri vreun compartiment de reglementare!

Un model în acest sens am putea găsi în domeniul energiei, unde există o Agenție Națională de Reglementare, rolul acesteia fiind clar definit: “supraveghere a pieței”. Și în domeniul energiei avem de-a face cu statul, cu firmele private, cu un set de jucători pe parcursul energiei de la producător la priza din casă – transport, distribuție etc. Și aici apar neîncetat soluții noi de producere a energiei electrice, fie că ne referim la cele care folosesc lumina soarelui, fie că ne referim la baterii. 

Cel mai important rol al reglementatorului este acela al arbitrajului în confruntarea dintre diferitele interese ale jucătorilor din piață.  Arbitrajul contribuie la eliminarea influențelor incorecte. Admițând că România va avea o lege a lobby-ului (dar chiar și fără aceasta), reglementatorul nu va putea răspunde unui interes individual privat pentru că nu îi va permite propriul statut. Conectată la dispozițiile și directivele europene în domeniu, instituția reglementatoare va ajusta și va corija, în egală măsură, interesele private, cu politicile de sănătate ale ministerului și cu interesul și dreptul legitim al pacientului la tratament corect din perspectivă financiară, punând toate acestea într-un cadru legal suveran. Un ordin de ministru nu va putea schimba cadrul, așa cum nici interesul vreunei companii farmaceutice nu îl va putea excede.

Cine ar putea fi reglementatorul? Sunt două variante aici: prima, funcția de reglementare să fie preluată de Agenția Națională a Medicamentului. Ar fi formula cea mai rapidă. Impedimentul aici ar fi suprapunerea de sarcini diferite care se adresează aceluiași domeniu. Cea de-a doua formulă ar fi crearea unei instituții noi, aflate în subordinea Parlamentului. Ar fi eliminate toate variantele de conflicte de interese, iar controlul ar fi perfect democratic.

Închei spunând că mă bucur pentru pacienții români; în sfârșit, un ministru a luat taurul de coarne și a acționat în direcția pe care chiar ministerul a stabilit-o în urmă cu cinci ani și jumătate. Contextul general al creșterii României (cifrele nu pot fi negate, și nu este vorba aici de vreun fel de partizanat politic) permite implementarea unui proiect de reglementare coerent și corect, precum și crearea instituției în sine. Altfel, vom fi constant martorii unei bătălii crâncene într-o piesă de teatru cu sfârșit tragic.   

 

Prof. univ. dr. A.V. Ciurea

Spitalul Clinic Sanador București

Str. Sevastopol nr. 9

Alexandru Vlad Ciurea
Profesor Doctor Alexandru-Vlad Ciurea este un neurochirurg român. A înființat Departamentul de Cercetare în Neuroștiințe al Spitalului Clinic „Bagdasar-Arseni”, a condus și a fost implicat în aproape 20 proiecte de cercetare naționale și internaționale. Profesor universitar de neurochirurgie la Universitatea de Medicina și Farmacie „Carol Davila”, din București, conducător de doctorat. A realizat peste 23.000 de mii de operații pe creier, din care jumătate la copii. A fost președintele Societății de Neurochirurgie din România 8 ani (două mandate). Face parte din boardul revistei internaționale „World Neurosurgery”. A publicat 33 de cărți, cea mai importantă fiind „Tratatul de Neurochirurgie”. Din 2009 este cercetător Științific Gradul I.Între 1999 și 2011 și, ulterior, din 2014 până în prezent, este Președintele Comisiei Naționale de Neurochirurgie a Ministerului Sănătății, rol în care a fost responsabil cu realizarea Curiculei Naționale de Neurochirurgie și crearea specializării "Neurochirurgie Pediatrică". Este autor și contributor România Liberă din anul 2017.
Ultima oră
Pe aceeași temă