Știți cum se spune „Bună ziua“ în chineză? Nici eu nu știam: „Ni hao“. Așa cum am învățat eu expresia, au învățat-o și câțiva directori din Portul Constanța, care au primit o delegație a unuia dintre cele mai mari porturi din lume, Ningbo-Zhoushan.
Ca să vă faceți o idee, vorbim despre un port care a avut, anul trecut, venituri de 16,22 miliarde dolari, adică aproape 10% din PIB-ul României. Are 13.651 angajați, ceea ce înseamnă că fiecare a produs, în decursul unui an, 1.188.188 dolari. Anul trecut a avut un profit de aproape 2,4 miliarde dolari, mai exact, profitul pe cap de angajat fiind de 168.407 dolari pe an.
Ne place sau nu, China este o putere economică a cărei influență în zonă se face din ce în ce mai simțită. Chinezii au cumpărat și controlează, din 2016, prin China Ocean Shipping Company, terminalul de containere din portul grecesc Pireu. În luna ianuarie a acestui an, China Energy Company Limited a cumpărat 75% din firma care administrează circa 300 hectare de teren, într-o zonă fără taxe, în portul georgian Poti.
Ideile lor sunt pe cât de simple, pe atât de persistente: să aducă în Europa, mai repede și mai ieftin, mărfurile pe care le produc. Acum o fac prin așa-zisul „Drum maritim al mătăsii“. Bunurile pleacă din China pe mare, trec prin Canalul de Suez, de aici în Mediterana și apoi în portul Pireu, pe care chinezii au ambiția să-l facă unul dintre cele mai mari din Europa. De aici, pe diverse căi, feroviară sau rutieră, mărfurile se împart în Europa.
Investițiile chineze în Uniunea Europeană s-au cifrat la 35 miliarde euro anul trecut, înregistrând o creștere fenomenală față de 2015, de 77%.
Țările din vestul Europei nu privesc cu ochi foarte buni ofensiva chineză. Nici nu ar avea cum, din moment ce Olanda și Germania controlează unele dintre cele mai puternice porturi maritime din Europa și din lume. În Est, nevoia de fonduri și investiții a făcut ca guvernele să fie mai permisive. În ciuda criticilor, Ungaria construiește, cu finanțare chineză, o cale ferată de mare viteză între ea și Serbia.
Unde e România în acest tablou? La noi se vorbește destul de intens de „noul Drum al mătăsii“. Se fac din când în când conferințe prin portul Constanța, uneori la București, se vorbește despre importanța drumului, se mai bate puțin apa-n piuă și cam atât. Există în prezent doar trei linii de containere directe între portul Constanța și porturile din China, în condițiile în care potențialul este imens. Protocolul semnat recent este un prim pas pentru atragerea traficului.
Un protocol care va deranja, desigur, portul Rotterdam, port care semnase, pe vremea fostului primar Radu Mazăre, la rândul său, un protocol de colaborare cu portul din Constanța și cu municipalitate, dar care nu a fost pus în aplicare.
Ne place sau nu, chinezii vin în Europa și sunt interesați de această piață. Ne place sau nu, porturi importante sunt acaparate de ei. Ne place sau nu, vecinii de la Marea Neagră nu stau cu mâinile în sân și investesc, la rândul lor, în infrastructura portuară. În Georgia, de exemplu, un consorțiu format din firme locale și americane construiește un nou port, la Anaklia, o investiție de 2,5 miliarde dolari.
Va fi un port cel puțin la fel de mare precum cel din Constanța. Hutchison Ports, unul dintre giganții globali în domeniul porturilor, cu 30.000 de angajați, construiește un terminal de containere în Ucraina. Sunt numai două exemple.
Porturile supraviețuiesc prin trafic, fie din China, fie din orice altă parte. Traficul aduce marfă, marfa înseamnă bani și locuri de muncă. Portul Constanța este folosit la mai puțin de jumătate din capacitate. Dacă ar exista investiții și marfă, și-ar putea dubla importanța.
În portul românesc au început investițiile, atât din partea administrației, cât și a privaților. Vorbim despre sume de ordinul sutelor de milioane de euro și de investiții absolut necesare, de la cele de infrastructură la cele de dragaj.
Singur, portul nu înseamnă mai nimic. Mărfurile trebuie să fie transportate în și dinspre port rapid, ieftin și în siguranță. Din păcate, șoselele și căile ferate din România nu ajută deloc, dimpotrivă. România a intrat însă, de mai bine de un an, într-o sarabandă populistă, în care viitorul pare să nu existe. Existăm pentru a consuma acum tot ce avem, fără să ne gândim la ziua de mâine. Din păcate pentru noi, țările din jur iau în calcul și viitorul.
S-ar putea să ne trezim prea târziu.
