„Agonie si extaz”, asa a intitulat organizatorul – Academia Europeana de Film – simpozionul la care a invitat cei mai cunoscuti compozitori europeni de muzica de film ai momentului: Maurice Jarre (invitat de onoare, cu o zi inainte de inmanarea Premiului Academiei pentru intreaga cariera), Bruno Coulais, Frederic Devreese, Stephen Warbeck si Gabriel Yared. Pentru cine nu-i stie dupa nume, titlurile filmelor pentru care au compus muzica sunt suficiente.
„Lawrence al Arabiei”, „Doctor Jivago”, „A Passage to India” in cazul veteranului Maurice Jarre (retras din activitate in 2001). „Les Choristes”, „Rauri de purpura”, „Microcosmos” – Bruno Coulais. „O seara, un tren” – Frederic Devreese. „Shakespeare in Love”, „Billy Eliott”, „Quills” – Stephen Warbeck. „Pacientul englez”, „Talentatul domn Ripley”, „Cold Mountain” – Gabriel Yared.
Discutia a fost moderata de una dintre cele mai tari voci ale criticii muzicale britanice, Tommy Pearson. Sa nu va imaginati ca atatea somitati pe centimetrul patrat al spatiului de la Institutul Cervantes din Berlin au conlucrat la o sobra, dar atat de plicticoasa discutie, ca sa fie si un simpozion cu ocazia decernarii premiilor anuale ale Academiei Europene de Film. Nici vorba! Probabil animati de Tommy Pearson, care constata la inceput ca nu se prea iveste ocazia intalnirii dintre compozitori, fiecare fiind un singuratic, invitatii au intervenit, vorbind degajat despre munca lor. Ca incalzire, au fost intrebati cum au ajuns la muzica de film. Bruno Coulais ura cinematograful cand era mic, i se facea rau la toate filmele pentru copii. Gabriel Yared vroia sa fie compozitor, dar nu mergea la film (nici acum nu prea merge). Odata intrata pe fagas, discutia a adus in fata cele mai cunoscute realizari ale invitatilor. Au fost proiectate fragmente, s-a discutat pe urma. Gabriel Yared ne-a spus ca, inainte de „Pacientul englez”, regizorul Anthony Minghella a fost avertizat sa nu ia compozitori francezi, ca nu sunt seriosi. Minghella n-a urmat sfatul, i-a dat scenariul lui Yared si colaborarea a fost perfecta, cu atat mai mult cu cat amandoi erau fani Bach. Totusi, sa compuna ceva ' la Bach pe trei voci pentru secventa cu funiile din biserica a fost, pentru Yared, un „cosmar”. Asemanatoare e si parerea lui Bruno Coulais, care spune ca „muzica de film e o scoala a umilintei”. Interesant a fost sa-l auzim pe compozitorul francez povestind cum, a doua zi dupa ceremonia Cesarurilor, a luat avionul spre Oscaruri, constatand o mare diferenta intre cele doua ceremonii. Daca atmosfera Cesarurilor e „pietrificata” din pricina dusmaniei dintre tabara celor care fac filme comerciale si cea a autorilor seriosi, in America, la Oscaruri, toata lumea e vesela si fericita sa fie impreuna.
„Inainte sa ma apuc de muzica la „Shakespeare in Love” – povesteste Stephen Warbeck – am vazut cateva secvente din film in cabina de montaj si mi s-a parut groaznic. M-am intrebat: Cine are chef sa vada actori in haine demodate? Un asemenea film merge mai bine fara muzica”. Si-a schimbat repede parerea. Acum, spune ca a fost o placere sa-si aduca omagiul geniului lui Shakespeare. Un neplanuit mic incident – secventa din „Shakespeare in Love” era dublata in germana – l-a facut pe cineastul Jean-Jacques Annaud, care urmarea din picioare simpozionul, sa intervina si sa denunte ideea nefericita de a dubla filmele. „Noi nu realizam ca 80% din spectatori ne vad filmele in alta limba. Dublarea nu face nimanui nici un bine.” Warbeck a fost perfect de acord, remarcand ca in secventa respectiva muzica lui se pierde. „Daca o secventa e expresiva, ea are muzicalitatea ei”, a spus la un moment dat Gabriel Yared, intrebat daca nu crede ca e prea multa muzica in filmele hollywoodiene de azi. „Cineastilor le e frica de vid”, l-a completat Bruno Coulais, care a remarcat aceeasi suprasaturatie si in cazul efectelor sonore. „Daca trece un camion la 300 de metri, e musai sa-l si auzim. Cat priveste muzica, nimic mai rau decat o muzica povestind ceea ce deja vedem”. Au fost proiectate si doua secvente din „Lawrence al Arabiei”, ocazie pentru Maurice Jarre de a ne povesti cate ceva despre ce a insemnat sa-i compuna muzica, folosind (in 1961) un stramos al sintetizatorului, numit Martenot Waves, dar si despre cat de larg de mana a fost producatorul Sam Spiegel, numai pentru a iesi filmul asa cum trebuie. Discutia a ajuns, fireste, si la respectul care trebuie sa i se acorde compozitorului. „Cu un compozitor ma straduiesc sa-mi tin gura”, a spus Annaud. Iar Tommy Pearson si-a adus aminte ca la o intalnire dintre George Lucas si compozitorul John Williams, la o secventa cand aparea Darth Vader, Lucas a spus: „Aici ne trebuie niste muzica intunecata!”, la care Williams a replicat: „Nu mai spune!” („No shit!”).
Compozitorul are nevoie de libertate de creatie, dar si de libertatea de a se exprima referitor la munca sa. Acest simpozion i-a dat ce i se cuvenea. Sa fii compozitor poate fi o agonie (sa-l multumeasca pe regizor fara a renunta la ideile lui), dar si un extaz, atunci cand filmul iese bine.
