Rob Steckley, hipsterul bărbos care o antrenează pe Lucie Safarova, este foarte intuitiv când vine vorba de ce anume îţi câştigă meciurile. “Trebuie să fii foarte înfometată; nu poţi să fii o fată drăguţă și să câștigi turnee mari. Trebuie să sapi adânc în tine, să te murdăreşti şi să nu-ţi fie frică să îţi iei victoria. Asta face Serena cel mai bine. Face ce trebuie să facă pentru a intimida adversarele şi a le împinge în spatele liniei de fund”.
Steckley a recunoscut că a văzut din tribune când Serena a intrat în acea zonă, în recenta finală a Roland Garros: „După şase neforţate, când a sfâşiat primul ei forehand cu un strigăt, brusc, Lucie n-a mai putut pune racheta pe minge. Serena are aceasta abilitate. Poate să dispară o vreme din meci, dar când îşi recuperează ritmul pierdut, e ca un F-16. Te găseşte. Te ţinteşte. Mori”.
Steckely a pus în aceste câteva paragrafe degetul pe mai multe puncte nevralgice şi o să mai pun şi eu degetul pe unul. Dar să le luăm pe ale lui prima dată. Bestia care câştigă meciurile: în sfârşit, cineva vorbeşte cu subiect şi predicat despre ea. Are multe nume drăguţe: tărie mentală, ambiţie, voinţă, dăruire, etc, dar niciuna nu o descrie atât de bine ca această sintagmă. Bestia interioară. Toţi marii campioni o au, absolut toţi. Nu poţi câştiga Slamuri sau meciuri mari fără ea, cel puţin nu în mod repetat.
Găsirea bestiei le vine mai uşor unora decât altora. Lui Nadal îi vine, cred, cel mai uşor. El intră deja pe teren in beast mode. A lui Djokovic este şi ea destul de la îndemână – deşi o mai pierde pe parcursul meciului, de cele mai multe ori o regăseşte şi este destul de înspăimântătoare. Federer o are şi el acolo, sub tricourile apretate: poţi s-o vezi dacă te uiţi la ochii lui, îngustaţi şi imobili ca ai unei feline care a ieşit la vânătoare. Wawrinka are mai mult de „căutat”, dar bestia lui are o calitate: odată ce-o găseşte, nu dispare uşor şi apoi, nu-i e frică deloc de meciurile cu miză.
Cum rămâne cu bestiile din WTA? E, aici situaţia devine mai spinoasă, iar cei care admiră pumnii încordaţi şi „Vamos”-urile lui Rafa, tricourile rupte ale lui Djokovic sau „Come on!”-urile răcnite ale lui Federer devin deodată extrem de ofuscaţi de manifestările similare ale fetelor.
