Au. Chiar au, din păcate. Dincolo de particularităţile fiecăreia din ele, revoltele din ţările arabe constituie pledoaria vie şi dureroasă a unui adevăr general uman, ele arătând încă şi încă şi încă o dată cât de nocivă şi de insuportabilă pentru individ şi pentru comunitate este conducerea exercitată prea mult timp de o singură persoană. Oricare şef, mai mare sau mai mic, ar trebui să vadă câtă ură, câtă disperare, câtă exasperare se acumulează, de ajunge lumea să iasă în stradă, preferând moartea, numai să nu-l mai vadă pe „ăla” conducător.
„Da, e adevărat că eu sunt în funcţie de mai bine de 10 ani, dar este cu totul altceva. Eu nu sunt un tiran! Pe mine oamenii mă iubesc, pentru că am făcut multe, foarte multe pentru ei. Ei mă roagă să mai rămân şef, înţelegeţi? Ei au nevoie de mine şi mă apreciază pentru competenţă, pentru meritele mele, pentru munca mea de atâţia şi atâţia ani. Desigur, există unii, câţiva, certaţi cu munca şi cu legea, care sunt contra mea, dar nu mă tem eu de ei!”… etc., etc. Dacă sunteţi şef şi gândiţi aşa, observaţi că nu altfel gândesc sau au gândit Ben Ali, Mubarak şi Gaddafi. Iar dacă sunteţi ferm convins că e aşa, aflaţi că aşa au gândit Saddam Hussein şi Ceauşescu. După căderea dictaturii, problema aceasta şi-a găsit o soluţie în România, limitându‑se prin lege durata exercitării funcţiei supreme în stat de către o persoană, măsură absolut necesară funcţionării mecanismului democratic. Dar este această măsură şi suficientă?
Categoric nu. Măsuri echivalente trebuie extinse la toate nivelurile, în toate domeniile sectorului de stat. Colmatarea mecanismului democratic se poate produce de la toate nivelurile, corupţia generalizată prin fuziunea structurilor mafiote cu cele statale dând măsura blocajului. Adică de ce legea să nu asigure, de exemplu, şi la nivelul primăriilor aceeaşi dinamică de la nivelul instituţiei prezidenţiale? Codul Muncii, legea electorală, statutul diverselor categorii profesionale, dar şi contractele colective de muncă pot conţine reglementări în acest sens. Noul Cod al Muncii poate deci constitui o excelentă ocazie de completare a legislaţiei actualmente lacunare.
Un exemplu concret avem din domeniul educaţiei, unde a existat o limitare temporală, prin lege, pentru funcţiile de directori şi de inspectori. Aceştia nu puteau rămâne în funcţie mai mult de opt ani, după care reveneau la catedră, pe postul păstrat neocupat.
Avantajele unor asemenea limitări ale duratei şefiei sunt imense. Primul efect benefic se va înregistra în combaterea corupţiei, aranjamentele dintre mafie şi putere fiind sistematic dinamitate sau, barem, bine scuturate din când în când. În al doilea rând, s-ar valorifica superior resursele umane, lăsând mereu deschisă competiţia şi profitând la maximum de stilurile diverse şi ideile noi. În al treilea rând, s-ar realiza o protecţie a persoanelor din conducere contra fenomenelor de deprofesionalizare, izolare de realităţile mediului socioprofesional şi degradare a personalităţii din cauza setei de putere. În fine, s-ar asigura pentru întregul personal confortul psihic şi tonusul motivaţional propice performanţei profesionale.
În concluzie, actualul sistem al şefilor şi şefuleţilor agăţaţi pe viaţă de scaunele lor este antidemocratic şi contraproductiv. Noul Cod al Muncii ar putea remedia câte ceva, dacă există interes în acest sens. Deocamdată nu putem decât să facem apel la raţiune, repetând câteva nume: Ben Ali, Mubarak, Gaddafi, Saddam Hussein, Ceauşescu. Care sunt şansele acestui apel la raţiune? Nule. În schimb, să nu ne mirăm de repetarea spectacolului patetic al mahărilor obligaţi să aleagă între spital şi puşcărie, între milă şi dispreţ.
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
