24.2 C
București
sâmbătă, 20 iulie 2024
AcasăSpecialCC: Soluţiile de eliminare ale maidanezilor sunt individuale şi nu colective

CC: Soluţiile de eliminare ale maidanezilor sunt individuale şi nu colective

Legislaţiile altor state acordă o mare atenţie populaţiei canine, soluţiile de eliminare ale patrupezilor fiind individuale şi nu colective, notează judecătorii Curţii Constituţionale (CC) în motivarea deciziei lor din 11 ianuarie 2012 privind neconstituţionalitatea Legii câinilor fără stăpân, relatează Mediafax.

Curtea Constituţională mai spune că soluţia eutanasierii câinilor fără stăpân trebuie să fie aplicată doar în ultimă instanţă, respectiv numai atunci când toate celelalte soluţii au fost aplicate corespunzător de către autorităţile locale, dar nu şi-au atins scopul de a limita sau de a eradica acest fenomen.

Decizia Curţii privind neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân a fost publicată în Monitorul Oficial (MO) din 23 ianuarie.

Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituia dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân. În realitate, se constată că, potrivit sesizării de neconstituţionalitate, constituie obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile art.I pct.5 [referitor la art.4 alin.(1)], pct.6 [referitor la art.5 alin.(1) şi (2)], pct.8, pct.9 [referitor la art.8 alin.(3) lit.a)-d)], pct.14 [referitor la art.131 şi 134], pct.15 [referitor la art.14 alin.(1) lit.b)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, precum şi a legii în ansamblul său.

Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: – Art.I pct.5 referitor la art.4 alin.(1): „Câinii fără stăpân sunt adăpostiţi în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân, unde vor fi cazaţi o perioadă de 30 de zile, cu excepţia celor care sunt revendicaţi. Populaţia trebuie informată în mod regulat despre existenţa adăpostului, programul de vizitare şi posibilitatea adopţiei”; – Art.I pct.6 referitor la art.5 alin.(1) şi (2): „(1) După examinarea de către medicul veterinar de liberă practică, organizat în condiţiile legii, câinii fără stăpân care sunt bolnavi grav, incurabili, irecuperabili, câinii agresivi, astfel cum sunt definiţi la art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, aprobată cu modificări prin Legea nr. 60/2003, câinii periculoşi, câinii de luptă şi atac, astfel cum sunt definiţi la art. 1 lit. a) şi b) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, lăsaţi în libertate, abandonaţi sau cărora nu le poate fi identificat aparţinătorul, se eutanasiază în termen de 3 zile lucrătoare, cu respectarea prevederilor legislaţiei sanitar-veterinare în vigoare. (2) Eutanasia este un act medical de sacrificare prin procedee rapide şi

nedureroase a câinilor prevăzuţi la alin. (1) ori care nu au fost revendicaţi sau adoptaţi în condiţiile şi în termenele stabilite prin prezenta ordonanţă de urgenţă”; – Art.I pct.8: „(1) În situaţia în care, după expirarea termenului de cazare prevăzut la art. 4, câinii nu au fost revendicaţi sau adoptaţi conform prevederilor anexelor nr. 4 şi 5, aceştia pot fi păstraţi în adăposturi, returnaţi în teritoriu, eutanasiaţi sau o combinaţie a acestora, conform hotărârii consiliilor locale, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după consultarea populaţiei din raza unităţii administrativ-teritoriale respective.

(2) În perioada de cazare a câinilor în adăposturi se rezolvă cu prioritate cererile de revendicare a acestora. (3) Câinii nerevendicaţi în termen de 7 zile pot fi adoptaţi de persoane fizice şi persoane juridice, precum şi de către centrele de adopţie special amenajate şi organizate în acest scop, aparţinând organizaţiilor şi fundaţiilor pentru protecţia animalelor, cu respectarea prevederilor art. 8 alin. (3). (4) Câinii cu vârsta de până la 5 luni vor rămâne în adăposturi până la revendicare/adopţie, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 12 luni.”; – Art.I pct.9 referitor la art.8 alin.(3) lit.a)-d): „(3) Adopţia câinilor din adăposturi se face cu respectarea cumulativă a următoarelor condiţii: a) prezentarea de către adoptator a dovezii spaţiului din care să rezulte condiţiile corespunzătoare de creştere şi adăpostire a câinilor; b) prezentarea de către adoptator a dovezii resurselor materiale pentru creşterea şi întreţinerea câinilor; c) prezentarea de către adoptator a acordului asociaţiilor de proprietari sau, după caz, a vecinilor, în cazul adoptării a mai mult de 2 câini; d) achitarea taxei prevăzute la alin.(2) […]”; – Art.I pct.14 referitor la art.131: „Sunt interzise creşterea şi adăpostirea câinilor pe domeniul public, în locuri publice sau în spaţiile adiacente acestora, în afara proprietăţii stăpânului sau a deţinătorului acestuia”; – Art.I pct.14 referitor la art.134: „Este obligatorie sterilizarea câinilor cu sau fără stăpân aparţinând rasei comune, metişii acestora, excepţie făcând exemplarele cu regim special prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţei de urgenţă”; – Art.I pct.15 referitor la art.14 alin.(1) lit.b): (1) Constituie contravenţii următoarele fapte şi se sancţionează după cum urmează: […] b) nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art.1, 3, art.4 alin.(1)-(3), art.6 alin.(1), art.7 alin.(2) şi (3), art.8 alin.(1) şi (4), art.133, 134, 136, 137 şi 138, precum şi a condiţiilor prevăzute în declaraţia-angajament, cu excepţia abandonului, cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei […]”.

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art.1 alin.(1), (3) şi (5) privind caracterul unitar al statului, demnitatea umană şi, respectiv, principiul respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale, ale art.11 alin.(1) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art.15 alin.(1) privind universalitatea drepturilor şi libertăţilor, precum şi a obligaţiilor prevăzute prin lege, ale art.16 alin.(1) privind egalitatea în drepturi, ale art.21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art.26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art.35 alin.(1) privind dreptul la mediu sănătos, ale art.44 privind dreptul de proprietate privată, ale art.51 privind dreptul de petiţionare, ale art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi

sau al unor libertăţi, ale art.61 alin.(2) privind rolul şi structura Parlamentului, ale art.115 alin.(4) privind delegarea legislativă, ale art.136 alin.(5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, ale art.148 alin.(2) privind aplicarea cu prioritate a actelor cu caracter obligatoriu adoptate la nivelul Uniunii Europene.

Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate şi prevederile art.13 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr.83 din 30 martie 2010, dispoziţii care fac referire la faptul că Uniunea şi statele membre trebuie să ţină seama de „cerinţele bunăstării animalelor ca fiinţe sensibile” la elaborarea şi punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, pieţei interne, cercetării şi dezvoltării tehnologice şi al spaţiului; ale Convenţiei europene pentru protecţia animalelor de companie, ratificată de România, prin Legea

nr.60/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.400 din 5 mai 2004, precum şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Animalelor, adoptată de Societatea Internaţională pentru Drepturile Animalelor & Societăţile Naţionale Afiliate la Londra în septembrie 1977 şi prezentată în mod public la Paris în anul 1978.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională s-a pronunţat, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.

Totuşi, înainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.146 lit.a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta, astfel cum rezultă din listele anexate sesizării de neconstituţionalitate, a fost semnată de un număr de 126 de deputaţi (71 din Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat şi 55 din Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal).

În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine următoarele: Prin Decizia 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României 358 din 28 mai 2009, Decizia 413 din 14 aprilie 2010, publicată în MO 291 din 4 mai 2010, sau Decizia 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în MO 905 din 20 decembrie 2011, Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului.

Aceste criterii esenţiale cumulative sunt: a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; b) existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.

Din analiza comparată a documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Curtea constată că modificările operate de către Camera Deputaţilor faţă de forma legii adoptate de Senat nu sunt de natură a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Senat şi nicio configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat.

Astfel, legea adoptată a păstrat obiectul de reglementare al propunerii legislative iniţiale, acestuia aducându-i unele corective minore sub aspectul organizării şi funcţionării serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân şi sub cel al modului de limitare a fenomenului câinilor fără stăpân.

Curtea observă că acceptarea tezei autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate ar echivala cu deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, respectiv a Senatului, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice sau să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei dereflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor.

Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput.

În consecinţă, Curtea reţine că art.75 alin.(3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de Camera de reflecţie să fie dezbătut în Camera decizională, unde să i se şi poată aduce modificări şi completări. În acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare a iniţiativei legislative, deci nu-l poate deturna de la finalitatea sa.

În ceea ce priveşte invocarea art.115 alin.(4) din Constituţie, Curtea observă că acest text constituţional nu are incidenţă în speţă, întrucât, în cauza de faţă, obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile unei legi de modificare şi completare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.155/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.794 din 13 decembrie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.227/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.289 din 29 aprilie 2002.

Prin urmare, nu este supus controlului de constituţionalitate actul de bază, cel care este modificat şi completat, ci numai actul modificator. În cadrul controlului a priori de constituţionalitate, doar în cazul legilor de aprobare a ordonanţelor se poate contesta atât extrinsec, cât şi intrinsec soluţia cuprinsă în ordonanţa astfel aprobată, întrucât „ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art.115 alin.(7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.177 din 23 februarie 2006).

Curtea constată că, în cadrul atribuţiei Curţii Constituţionale prevăzute la art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie, numai pe calea controlului de constituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei guvernamentale se pot aduce în discuţie critici de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează modul de adoptare a ordonanţei, deci numai cu ocazia convertirii acesteia sub aspect formal în lege; acest lucru înseamnă că, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori a legii care modifică sau completează o ordonanţă, nu se pot formula critici de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează modul de adoptare a ordonanţei.

De asemenea, Curtea reţine că adoptarea ordonanţelor de urgenţă nu este condiţionată de existenţa unei legi de abilitare, cerinţă prevăzută de Constituţie numai în privinţa ordonanţelor simple; astfel, legiuitorul delegat este competent să adopte ordonanţe de urgenţă cu întrunirea condiţiilor prevăzute de art.115 alin.(4) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia 1317 din 14 octombrie 2010, publicată în MO 786 din 24 noiembrie 2010).

În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea observă următoarele: 1. Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia prin adoptarea prezentei legi s-ar ajunge la existenţa unui paralelism legislativ, în sensul că au fost adoptate mai multe acte normative pentru reglementarea aspectelor referitoare la populaţia canină, respectiv Legea nr.205/2004 privind protecţia animalelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.531 din 14 iunie 2004, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 155/2001, aprobată prin Legea 227/2002, astfel cum este modificată şi completată prin legea criticată în cauza de faţă.

În realitate, se constată că, potrivit art.1 alin.(2) din Legea 205/2004, „gestionarea populaţiei canine fără stăpân de pe teritoriul României se reglementează prin lege specială”, ceea ce înseamnă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.155/2001, aprobată prin Legea 227/2002, astfel cum este modificată şi completată prin legea criticată în cauza de faţă, este o reglementare specială faţă de cea generală, comună în materie, reprezentată de Legea 205/2004. Aceasta din urmă îşi va găsi aplicarea numai în măsura în care legea specială nu conţine dispoziţii specifice derogatorii.

Curtea mai reţine că şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.311 din 10 mai 2002, reglementează, de asemenea, măsuri cu privire la populaţia canină, fiind o lege specială în privinţa regimului de deţinere a acestora în raport cu cel aplicabil celorlalte animale (a se vedea, în acest sens, art.3 şi urm. din Legea nr.205/2004). Având în vedere obiectul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 155/2001 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 55/2002, legiuitorul, prin legea criticată, trebuia să pună de acord şi dispoziţiile art.11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 55/2002, constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în MO 584 din 17 august 2010, cu dispoziţiile Constituţiei.

În privinţa eutanasierii câinilor agresivi şi periculoşi fără stăpân în condiţiile art.I pct.6 din legea criticată, Curtea constată că o asemenea măsură este necesară, întrucât aceştia se află într-o situaţie de fapt diferită faţă de celelalte rase de câini, fapt ce a şi determinat adoptarea, de altfel, a unei reglementări speciale în privinţa regimului lor de deţinere, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi.

Susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia termenul de trei zile lucrătoare în care câinii agresivi şi periculoşi fără stăpân se eutanasiază ar fi prea scurt, întrucât stăpânul câinelui pierdut nu ar avea suficient timp să îl găsească, este neîntemeiată.

Potrivit art.4 alin.(1) lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 55/2002, fiecare câine periculos are un număr de identificare, aplicat prin tatuare sau microcip şi este înregistrat la Asociaţia Chinologică Română sau poliţie, iar cel agresiv este înregistrat la Asociaţia Chinologică Română. Mai mult, art.I pct.14 din legea criticată referitor la art.135 prevede înfiinţarea Registrului de evidenţă a câinilor cu stăpân, gestionat de către Colegiul Medicilor Veterinari. În acest registru vor fi înregistraţi toţi câinii cu stăpân, vor fi implantate microcip-uri de identificare a câinilor, astfel încât în cazul pierderii câinelui agresiv stăpânul acestuia poate fi uşor identificat.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează îndrituirea autorităţilor publice de a lua măsuri de eutanasiere a câinilor fără stăpân, Curtea observă că textul art.I pct.8 din lege nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate impuse de art.1 alin.(5) din Constituţie.

Curtea reţine că textul art.I pct.8 din lege stabileşte soluţiilepreconizate cu privire la obligaţia autorităţilor publice de a gestiona problema câinilor fără stăpân fără a ţine seama de o ordine în care trebuie aplicate, astfel încât autorităţile publice chemate să aplice legea criticată vor fi puse în situaţia de a alege aleatoriu una sau mai multe dintre acestea.

Or, soluţiile preconizate de un act normativ nu pot fi aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi obiective de aplicare. Astfel, raportat la legea criticată, Curtea observă că legiuitorul trebuie să stabilească o ordine de prioritate cu privire la aceste soluţii, iar soluţia eutanasierii câinilor fără stăpân să fie aplicată doar în ultimă instanţă, respectiv numai atunci când toate celelalte soluţii au fost aplicate corespunzător de către autorităţile locale, dar nu şi-au atins scopul de a limita sau de a eradica acest fenomen (cu privire la importanţa prevederii ordinii de aplicare a unor măsuri legislative, a se vedea Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011, publicată în MO 482 din 7 iulie 2011).

Curtea reţine că adoptarea măsurilor concrete care să ţină sub control fenomenul câinilor fără stăpân ţine de marja de apreciere a statului, astfel încât legiuitorul este cel chemat să stabilească condiţiile normative concrete în care fenomenul câinilor fără stăpân trebuie gestionat. În acest sens legiuitorul este obligat, ca şi cerinţă constituţională, să implice şi să responsabilizeze autorităţile publice locale, inclusiv prin sancţiuni de natură contravenţională sau penală, pentru a se evita recurgerea la măsura eutanasierii.

Totodată, Curtea mai observă că, prin Hotărârea din 26 iulie 2011, pronunţată în cauza Georgel şi Georgeta Stoicescu împotriva României, par.58, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că gestionarea acestei problematici – a câinilor fără stăpân – nu ţine numai de autorităţile publice centrale sau locale, ci şi de societatea civilă, ceea ce în sistemul normativ intern echivalează cu obligarea asociaţiilor ce au ca obiect de activitate protecţia animalelor să contribuie în mod efectiv, inclusiv material, şi nu numai declarativ, la aplicarea soluţiilor prin care se urmăreşte gestionarea acestui fenomen. Astfel, se evită măsura eutanasierii câinilor fără stăpân.

Curtea constată că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat.

Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă prevezibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr.903 din 6 iulie 2010 şi Decizia Curţii Constituţionale nr.743 din 2 iunie 2011, publicată în MO 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Cantoni împotriva Franţei, par.29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, par.40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în cauza Rotaru împotriva României, par.55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, par.59).

Or, textul art.I pct.8 din lege, aşa cum s-a arătat, este neclar şi imprecis, astfel încât Curtea constată că, în mod evident, legea criticată este lipsită de previzibilitate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art.1 alin.(5) din Constituţie.

De asemenea, Curtea observă că prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, legiuitorul a adus atingere în final demnităţii umane, valoare supremă prevăzută la art.1 alin.(3) din Constituţie. Demnitatea umană, sub aspect constituţional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relaţiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul şi obligaţia oamenilor de a le fi respectate şi, în mod corelativ, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale semenilor lor (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007, publicată în MO 104 din 12 februarie 2007), precum şi relaţia omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală, ceea ce implică, în privinţa animalelor, responsabilitatea morală a omului de a îngriji aceste fiinţe într-un mod de natură a ilustra nivelul de civilizaţie atins.

Aşadar, Curtea nu constată neconstituţionalitatea vreuneia dintre soluţiile prevăzute prin legea criticată în privinţa gestionării fenomenului câinilor fără stăpân, ci sancţionează doar lipsa de previzibilitate a legii determinată de inexistenţa unei ordini de aplicare a acestora – ordine care, în mod esenţial, ar trebui să consacre soluţia eutanasierii numai în ultimă instanţă – şi a unor proceduri clare şi precise de care autorităţile publice să fie ţinute în aplicarea soluţiilor preconizate.

În privinţa susţinerii autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia „proprietarii câinilor fără stăpân sunt discriminaţi în raport cu proprietarii altor specii de animale fără stăpân”, întrucât aceste din urmă animale nu pot fi eutanasiate, Curtea constată că aceasta este lipsită de sens, întrucât, din moment ce animalele sunt fără stăpâni, acestea nu au nici „proprietari”.

Referitor la condiţiile pe care adoptatorul trebuie să le întrunească în vederea adopţiei unui câine fără stăpân [art.I pct.9 din legea criticată referitor la art.8 alin.(3)], se constată că legiuitorul este singurul competent să stabilească astfel de condiţii în virtutea art.61 alin.(1) din Constituţie. Autorii obiecţiei critică faptul că în cazul persoanelor care adoptă mai mult de doi câini trebuie să existe acordul asociaţiilor de proprietari sau al vecinilor, după caz, fără a lua în considerare disconfortul sau ameninţarea pe care le-ar putea produce o populaţie canină numeroasă la adresa dreptului la viaţă privată a vecinilor persoanei care adoptă câini. Or, dreptul legal al unei persoane de a adopta câini nu poate aduce atingere dreptului constituţional la viaţă privată al celorlalte persoane. De asemenea, cu privire la obligaţia de a face dovada spaţiului de locuit şi de a plăti o taxă expres reglementată, se constată că aceste măsuri, pe de o parte, asigură autoritatea statală că aceşti câini adoptaţi nu vor fi din nou returnaţi de către adoptator pe domeniul public, iar, pe de altă parte, cointeresează adoptatorul la asigurarea sănătăţii câinelui prin plata taxelor reprezentând cheltuielile medicale şi de întreţinere ale acestuia pe care autoritatea de stat le-a efectuat.

Prin urmare, nu se poate susţine că aceste condiţii stabilite prin legea criticată încalcă viaţa familială sau privată a adoptatorului; statul recunoaşte dreptul legal al persoanei de a adopta câini, dar cu respectarea unor standarde legale care să nu stânjenească ceilalţi cetăţeni sau chiar să zădărnicească politica statului în privinţa gestionării câinilor fără stăpân.

Cu referire la interdicţia de a creşte şi adăposti câini în spaţiile adiacente domeniului sau locurilor publice în condiţiile art.I pct.14 din legea criticată referitor la art.131, Curtea observă că o atare reglementare vizează situaţia condominiumurilor reglementate de art.2 lit.i) din Legea locuinţei 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 31 decembrie 1997. Terenul adiacent construcţiei nu poate constitui loc de creştere şi adăpostire al câinilor, întrucât nu este un loc propice acestei activităţi, afectând dreptul la viaţa de familie şi privată a terţelor persoane. Astfel cum s-a arătat mai sus, un drept legal nu poate aduce atingere unui drept constituţional garantat.

În privinţa art.I pct.14 din legea criticată referitor la art.134, Curtea constată că acest text de lege vizează numai ipoteza câinilor fără stăpân şi a celor cu stăpân care nu sunt permanent sub supravegherea acestuia şi care astfel se găsesc pe domeniul public, în locuri publice sau în spaţiile adiacente acestora. În consecinţă, nu se poate susţine că prevederile art.I pct.14 [referitor la art.135] şi pct.15 [referitor la art.14 alin.(1) lit.b)] din legea criticată ar aduce atingere dreptului de proprietate al stăpânului câinelui.

De asemenea, Curtea observă că prevederile Convenţiei Europene pentru protecţia animalelor de companie la art.12 reglementează reducerea numărului de animale fără stăpân, prevăzând, în mod expres, că, „atunci când o parte estimează că numărul de animale fără stăpân constituie pentru ea o problemă, ea trebuie să ia măsurile legislative şi/sau administrative necesare pentru reducerea numărului acestora prin metode care nu cauzează dureri, suferinţe sau temeri evitabile. a) Astfel de măsuri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: (i) în cazul în care astfel de animale trebuie să fie capturate, aceasta trebuie să se facă astfel încât să producă minimum de suferinţe fizice şi psihice animalelor, în funcţie de natura animalului; (ii) în cazul în care animalele capturate sunt adăpostite sau sacrificate, aceasta trebuie să se facă în conformitate cu principiile prezentei convenţii”.

Totodată, Curtea constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.13 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, întrucât acestea vizează un alt obiect de reglementare, şi anume ca la elaborarea şi punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, pieţei interne, cercetării şi dezvoltării tehnologice şi al spaţiului să se ţină seama de „cerinţele bunăstării animalelor ca fiinţe sensibile”.

Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor, adoptată de Societatea Internaţională pentru Drepturile Animalelor & Societăţile Naţionale Afiliate la Londra în septembrie 1977 şi prezentată la Paris în anul 1978, nu are incidenţă în cadrul controlului de constituţionalitate, nefiind un tratat internaţional în sensul art.11 din Constituţie.

Totodată, Curtea reţine că şi legislaţiile altor state acordă o mare atenţie populaţiei canine, soluţiile de eliminare acestora fiind individuale, şi nu colective [a se vedea Dogs Act (1906) sau Environmental Protection Act (1990) din Regatul Unit sau legea portugheză din 1995 de protecţie a animalelor].

Curtea constată că nu există nicio neconcordanţă între legea criticată şi Codul de deontologie medicală veterinară, adoptat de Colegiului Medicilor Veterinari, şi publicat în MO 147 din 1 martie 2011, întrucât codul se aplică în condiţiile legii. Modificarea legii are drept efect modificarea implicită a codului menţionat.

În fine, în ceea ce priveşte eliminarea în Camera decizională a unor prevederi cuprinse în propunerea legislativă iniţială, Curtea observă că instanţa constituţională nu poate să analizeze decât legea astfel cum a fost adoptată, neputând aprecia cu privire la dispoziţiile care nu se regăsesc în textul legii. În acelaşi sens, Curtea, prin Decizia 42 din 8 iulie 1993, publicată în MO 175 din 23 iulie 1993, a arătat că „nu este competentă să verifice constituţionalitatea textelor din proiectele de legi, propunerile legislative şi amendamentele prezentate Parlamentului, dar neadoptate de acesta”.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al art.18 alin.(2) din Legea 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa art.I pct.8 din lege,

Curtea Constituţională a admis, în parte, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art.I pct.8 din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, astfel cum a fost aprobată prin Legea 227/2002, sunt neconstituţionale.

Decizia este definitivă şi general obligatorie.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă