„Un om pus politic la Garda Financiară poate trece cu vederea o serie întreagă de ilegalităţi… În schimbul unor contribuţii la campanie sau, după caz, al adeziunii proprietarilor şi chiar al angajaţilor la partidul care manipulează o instituţie de control, pot scăpa mai ieftin decât dacă ar fi penalizaţi conform legii.” „Cel care are un magazin dă de foarte multe ori pe caiet. Clienţii pot fi influenţaţi să voteze cum trebuie. În zonele sărace asta e o practică frecventă.”
Aceste două declaraţii au fost date României Libere, cu ocazia ultimelor alegeri parlamentare, de doi importanţi politicieni locali: Cosmin Popescu, liderul PDL Gorj, şi Dan Ilie Morega, liderul PNL din acelaşi judeţ. Amândoi au confirmat un fenomen pe care toată lumea îl cunoaşte, dar nimeni nu vrea să-l admită oficial: contribuţia funcţionarilor publici numiţi politic la colectarea banilor necesari campaniilor electorale. Popescu şi Morega au făcut-o doar după ce au avut grijă să menţioneze că astfel de practici sunt întrebuinţate doar de partidele adverse. Este evident însă pentru toţi că nici unul dintre partidele care s-au aflat la un moment dat la putere nu a ezitat să dijmuiască firmele cu ajutorul armatei de funcţionari cu atribuţii de control pe care o controlează prin mecanismul numirilor politice.
Acest păcat originar s-a instalat în viaţa de zi cu zi a antreprenorului român ca o datină a locului. Atât de mult au devenit şpăgile şi contribuţiile electorale parte din rutina economică, încât este foarte posibil ca unii patroni să le fi dedicat deja un capitol distinct în bugetul de cheltuieli. Intrarea în normalitate a acestor practici a ajuns să le golească, în percepţia publică, de încărcătura lor profund nocivă şi aproape că anulează complet sentimentul de culpabilitate a celor angrenaţi în ele. De aici însă s-ar putea trage dezastrul României. Pentru că economia subterană, fundamentată pe complicitatea politicieni-stat-afaceri ilegale, fraudează anual bugetul cu miliarde de euro. Sumă care, în vremuri de criză, poate face diferenţa între o ţară prosperă şi una falimentară.
Dacă actuala criză economică se va prelungi – şi sunt semne din ce în ce mai evidente că, după Grecia, şi alte state vor lovi din plin economia europeană -, României îi va fi din ce în ce mai greu să găsească resurse pentru a plăti cheltuielile publice vitale. Salariile angajaţilor statului, pensiile, funcţionarea sistemului medical şi a celui educaţional, toate vor atârna din ce în ce mai greu, iar cele care vor suporta aceasta povară vor fi în primul rând companiile serioase, mari şi mici, cele care îşi plătesc la zi taxele şi impozitele şi duc, de fapt, România în spate. Scăderea consumului le-a afectat deja foarte tare, iar dacă statul nu le va oferi o gură de oxigen, ba, mai mult, le va îngreuna şi mai mult activitatea crescând TVA sau mărind taxele, viitorul lor va fi sumbru. Cine va avea de pierdut? În final, tot statul, adică noi toţi. În primul trimestru, încasările la buget au fost cu peste un miliard de lei mai mici decât cele prognozate. În ritmul acesta, încasările vor scădea şi mai mult, iar momentul în care statul nu va mai fi capabil să acopere cheltuielile excedentare din împrumuturi se apropie periculos. În acel punct a început şi dezastrul Greciei.
Întocmai ca Grecia, România are o problemă serioasă cu economia subterană şi cu evaziunea fiscală, adică acea activitate economică, scăpată de sub controlul statului, care nu contribuie cu nimic la bugetul public. Spre deosebire de Grecia însă, dimensiunile ei, raportate la nivelul economiei româneşti, sunt copleşitoare. Statul pierde peste 5 miliarde de euro doar din faptul că o mare parte din comerţul cu produse alimentare de bază se desfăşoară „la negru”, fără bon fiscal, fără plata TVA, fără impozit pe profit. Chiar şi recuperarea unei fracţiuni din această sumă ar fi suficientă pentru a scoate România din spirala împrumuturilor. De fapt, combaterea evaziunii fiscale şi scoaterea la lumină a economiei subterane – la care ocupăm, ca şi la corupţie, primul loc în Europa – reprezintă nu doar cele mai importante instrumente pentru ieşirea din criză, ci şi singurele. Fără recuperarea la buget a banilor ce alimentează conturile patronilor care operează ilicit, statul nu va reuşi să evite colapsul.
Această misiune depinde, ca şi combaterea corupţiei, exclusiv de voinţa politicienilor. Ei vor trebui să renunţe la cârdăşia cu firmele care operează în afara legii, să înceteze să le mai ofere protecţie şi să reactiveze, pe baze sănătoase, instituţiile de control. Este suficient să înceapă controale adevărate la câţiva dintre marii afacerişti din economia subterană, pentru că restul vor pricepe mesajul şi, chiar dacă nu vor renunţa la a mai fura statul, îşi vor limita jaful. Multiplicat la scara întregii economii, pasul înapoi al evazioniştilor s-ar putea traduce în sume consistente intrate la buget. Uitaţi-vă la efectele anchetei în cazul Voicu. A fost suficient ca DNA să dea iama în câţiva judecători corupţi, ca efectele să se facă simţite în tot sistemul. După ce procesul Ioanei Cristea, vicepreşedinta organizaţiei de femei a PSD Dâmboviţa, acuzată de fals, fusese amânat, timp de aproape trei ani, de nu mai puţin de 38 de ori, săptămâna trecută ea fost condamnată la şase luni de închisoare. Statul nu are altceva de făcut decât să aplice reţeta „Voicu” şi marilor evazionişti. Ea poate reprezenta un bun început pentru o schimbare de profunzime.
