Abrupt sau gradual, dezvoltarea noilor tehnologii a revoluţionat şi domeniul războiului cibernetic, analiştii estimând că a venit vremea ca statele să înceapă discuţii privind controlul „armelor cibernetice”, viruşi care pot provoca blocarea sistemelor civile şi de securitate.
Computerele şi internetul au transformat economiile şi au oferit mari avantaje armatelor occidentale. Dar beneficiul tehnologiei digitale are un preţ – expune societăţile şi armatele unui atac digital. Problema este complexă, cu multe faţete şi potenţial periculoasă. Societăţile moderne sunt din ce în ce mai legate de sisteme computerizate conectate la internet, oferind duşmanilor mai multe căi de atac. Dacă centralele electrice, rafinăriile, băncile şi sistemele de control al traficului aerian sunt lovite prin atacuri pe internet, oamenii îşi pot pierde vieţile. În ciber-spaţiu există doar câteva reguli, dacă nu chiar deloc, de genul celor care guvernează alte domenii. Aşa cum este în cazul controlului nuclear şi al armelor convenţionale, statele mari ale lumii ar trebui să înceapă negocieri despre modul de reducere a riscului războiului cibernetic pentru a putea restrânge atacurile înainte de a fi prea târziu.
Spaţiul cibernetic a devenit al cincilea domeniu al războiului, după cele terestru, marin, aerian şi spaţial. Unele scenarii imaginează căderi instantanee ale sistemelor care păzesc lumea modernă. Unii experţi consideră că infiltrarea reţelelor este uşor de efectuat, guvernele ştiind din cauză că fiecare dispune de propriii hackeri entuziaşti. Care, dacă sunt grijulii, nu lasă urme în sistemele atacate. Despre ciber-atacurile contra Estoniei în 2007 şi contra Georgiei în 2008 (ultimul a coincis cu avansarea trupelor ruse în Caucaz) s-a concluzionat că au fost direcţionate de Kremlin, deşi nu s-a putut detecta nici o urmă a ciber-criminalilor ruşi. Companiile occidentale suspectează China că organizează miniraiduri în scopul obţinerii de know-how vestic, dar la fel de bine pot fi şi criminali cibernetici din Occident, hackeri deziluzionaţi care se răzbună pe foşti patroni.
Ca şi în cazul bombei nucleare, existenţa ciber-armelor nu înseamnă automat că ele pot fi şi folosite. Un atacator nu poate fi sigur ce efect ar avea asaltul asupra altei ţări, făcând desfăşurarea lor foarte riscantă. Dar relevă pericolele crimelor şi spionajului în reţea, care induc o instabilitate periculoasă. Ciber-armele s-au dezvoltat în mare secret, fără discuţii despre cum şi când pot fi folosite şi nimeni nu ştie adevărata lor putere, aşa că statele trebuie să fie pregătite pentru ce e mai rău. Iar riscul erorilor, al proastei atribuiri şi proastei calculări este escalada militară cu arme convenţionale sau arme cibernetice. Viteza cu care pot fi lansate atacuri electronice dă prea puţin timp pentru o reflecţie la rece şi favorizează o ripostă imediată. Or, răspunsul va fi cel militar. Pentagonul a luat în serios ameninţarea şi a creat unitatea Cyber Command, cu misiunea de a prelua controlul internetului aşa cum fac controlorii de zbor din aeroporturi. Dacă înainte, pentru a duce un război, aveai nevoie de armată, acum tot de ce îţi trebuie o conectare la internet, arată o notă internă a US Air Force. „Toate capacităţile noastre şi industriile sunt controlate de calculatoare şi un atac cibernetic ar putea avea un efect devastator, ca un atac nuclear”, sublinia Scott Borg, expert în securitate informatică şi director al Cyber Consequences Unit, precizând că „SUA nu pot face faţă acestei ameninţări singure, Europa având şi ea de jucat un rol central”.
