Unul dintre filmele in premiera ale saptamanii, semnat de Joel Schumacher, vorbeste despre magia numerelor, chiar daca 23 e interpretat ca simbol negativ. Dar nu cu asta voi incepe, ci cu al doilea film al necunoscutului Neil Burger, care confirma teoria potrivit careia in societatea de consum lucrurile asemanatoare vin cate doua. Amatorii de conspiratii si manevre de culise pot aprofunda subiectul. Exemple: Sprite si 7up – firme diferite, acelasi gust; "Capote" si "Scandalos"/"Infamous" – doua filme iesite la scurt timp distanta, producatori diferiti, acelasi subiect – cum a scris Trumas Capote "In Cold Blood"; "Prestigiul"/"The Prestige" de Christopher Nolan si "Iluzionistul"/"The Illusionist" de Neil Burger – amandoua vorbesc despre arta magiei si despre cum poate sau nu influenta ea destinul. Normal, primul lucru la care te gandesti e ca subiectele interesante se fura. Doua filme pe acelasi subiect pot plictisi, dar impun in mod clar o competitie. In cazul celor doua, "Iluzionistul" iese dupa parerea mea invingator, pentru ca e mai coerent, mai explicit, dar si mai misterios decat complicatul film al lui Nolan. Punctul forte al "Iluzionistului" este imaginea (semnata de Dick Pope) care face ca secventele sa curga dintr-una intr-alta si planul real sa alunece imperceptibil in cel imaginar, in "lumea de dincolo" pe care o sondeaza magicianul Eisenheim (interpretat de Edward Norton). Imaginea foarte bibilita se afla la milimetru de kitsch, iar filmul nu reuseste sa fie memorabil, ci profesionist si corect – si din pricina lipsei de impact a povestii. Neil Burger nu aduce o viziune noua, ci se impune ca bun mestesugar. E nevoie si de ei.
Tot filmul unui profesionist este si "Capcana viitorului"/"Next", realizat de Lee Tamahori, care e mai mult decat simplu mestesugar (vezi "Once Were Warriors", "Muholland Falls" sau "The Edge"), dar care a cazut de la o vreme din gratie. Tamahori face un film de actiune pur-sange, de pluton, scenariul neajutandu-l la mai mult, desi subiectul si Nicholas Cage promiteau substanta. Cage interpreteaza rolul unui individ care prevede ce se va intampla in urmatoarele doua minute, nu mai mult. FBI-ul are nevoie de el pentru a impiedica un atac terorist. Intriga e rasucita cat se poate, dar nu in sensul bun, desi falsa viziune a eroului care acopera mai bine de un sfert de film iti da o senzatie tonica.
Pacat ca scenaristii n-au putut specula mai clar si mai inteligent tema fatalitatii, profitand de talentul nativ al eroului. Cum spuneam si cu alte ocazii, lipsa de imaginatie a Hollywoodului de azi transpira din rezolvarile fortate de situatie scuzate de genul sau de subiectul filmului. Senzatia de déjà-vu pe care o da filmul vine si din distribuirea lui Nicholas Cage, actor foarte bun, dar deja previzibil pentru acest gen de personaj.
Joel Schumacher are si mai multa experienta decat Lee Tamahori. El a realizat in 1993 unul dintre cele mAi bune filme despre alienare in societatea moderna, "Falling Down". Schumacher are si voce, si cronometrul in sange, pentru ca si "Falling Down", si mai recentul "Phone Booth" functionau perfect din punctul de vedere al ritmului. Ca noi toti, Schumacher are momente mai bune si mai proaste. "Numarul 23"/"The Number 23", care intra pe ecranele noastre, face parte din a doua categorie. Genericul care aminteste vag de filmele lui David Fincher te transporta pe o pista falsa. E drept ca povestea flirteaza cu thrillerul, cu crima pasionala, la fel de bine cum parodiaza genul noir sau benzile desenate, pentru a se reduce la final la o chestiune medicala, dar este inutil incalcita si incarcata cu informatie. E ca atunci cand minti. Nu poti oferi doua, trei motive pentru un refuz din care celalalt sa aleaga ce-i convine, ci trebuie sa furnizezi o singura minciuna, clara si curata. Cele mai reusite filme politiste ori thrilleruri sunt cristaline la suprafata, nu te ineaca in amanunte, oferindu-ti din nesiguranta cat mai multa materie. Prezenta lui Jim Carrey si a Virginiei Madsen da prestanta filmului, dar nu-l limpezeste.
