Agitaţie mare în partidele româneşti. Nu cum să scoată din ţară criza ordinară, ci din pricina luptelor interne. Sigur, ai zice că nu le strică partidelor un pic de luptă internă, că aşa evoluează. Vezi însă că nici un trib de canibali nu a progresat la vegetarianism după ce şi-a devorat vreo câţiva membri şi a ales un nou şef, superior celui vechi doar printr-o digestie şi mai rezistentă. Şi tare mă tem că asta descrie mai bine situaţia celor două partide principale.
Hai să încep cu PSD. PSD ar trebui să zburde de fericire văzând cum stă PDL în sondaje şi cum Traian Băsescu pierde una după alta cărţile de politică externă pe care a mizat. Ar trebui să profite de situaţie ca să consolideze un program alternativ, să proiecteze un model clar de societate de stânga europeană (pentru că există un model de succes în Europa, cel scandinav), să arate ţării o garnitură de oameni de vârstă mijlocie sau tineri care să înlocuiască vechile figuri şi să lucreze ca imaginea lui Ponta să evolueze de la un Goe întors cu cheia de Comitetul Central (şi care în ultimele zile de campanie electorală, anul trecut, îşi ameninţa oponenţii prin talk-show-uri cu ce vine după) la un Sarkozy tânăr (pentru cine şi-l mai aminteşte), a cărui impertinenţă părea mai degrabă o promisiune de viitor. Dar vezi că nu prea iese.
Ascensiunea lui Ponta i-a readus atât pe Năstase în prim-plan (şi tensiuni între cele două staff-uri), cât şi pe Rodica Stănoiu pe ecrane. Reclamarea partidei-zombi de la Sorin Oprescu e o gafă, eliberându-l pe primarul Capitalei de eroarea de a se fi însoţit cu cine nu trebuia în alianţa anti-Geoană de acum un an şi făcându-l brusc o variantă din nou atrăgătoare. Fapt e că de ascensiunea lui Ponta par să fi profitat unul sau altul, dar nu el, care rămâne un fel de băiat de trimis la balul Caţavencu, singurul care are timp de pierdut să cucerească simpatia oricui. La fel a făcut şi Geoană multă vreme; Ponta ar fi putut să înveţe valoarea cu totul relativă a simpatiei la noi.
Românii nu respectă decât puterea, nu degeaba i-au supravieţuit ei lui Ceauşescu şi l-au votat în proporţie de patru cincimi pe Iliescu, ca azi să nu mai recunoască nici unul. Revoluţie antimoguli? Dacă printre pontălăii adunaţi în revoluţia anti-Geoană nu ar fi şi Viorel Hrebenciuc, poate aş mai sta pe gânduri, dar aşa, dau din umeri.
Cearta cu Geoană e un semn de lipsă de consolidare, de insecuritate la vârf. În mod evident, se putea ţine sub preş: de ce să-i dai drumul? Cine citeşte blogul lui Mircea Geoană? Noi, nici într-un caz.
Asemenea semnale sunt, evident, interne – la fel şi canibalismul. Dar de ce nu pot să se devoreze altfel decât la vedere? Greşeală! Nu poţi să nu întrebi cu cine va guverna PSD când va veni la putere. Cu Adrian Năstase, înfundat în procese? Cu Adrian Severin, care, nerugat de nimeni, a ajuns să fie purtătorul de cuvânt al dictatorilor contra democraţiei în presa occidentală (tocmai a comis o capodoperă despre Summitul OSCE din Kazakstan)? Cine e omul lor la Externe, la Finanţe, la Muncă? Băieţii ăştia tineri, ca Şova sau Liviu Voinea, nu par să fie folosiţi la altceva decât la televiziune. Fapt e: chiar dacă la alegerile viitoare se va vota mai ales contra, nu pentru, ceea ce îi avantajează, dacă PSD persistă în halul ăsta de dezorientare, dacă practică singur canibalismul intern pentru câteva voturi care i-au lipsit lui Geoană, îşi reduce din voturi.
Când ai un duşman ca Băsescu e bine să câştigi la scor. În loc de luptele astea intestine trebuia să vedem guvernul din umbră al PSD strălucind în plină lumină lunile astea.
În PDL situaţia e la fel de jalnică. De frică să nu îşi piardă toţi votanţii la liberali, partidul se dă de ceasul morţii cum să simuleze o revoluţie internă. Cererea pentru o soluţie, cum ne prefacem că facem – din partea lui Vasile Blaga -, s-a întâlnit fericit cu oferta lui Teodor Baconschi, care împărtăşea de multă vreme unor largi cercuri de prieteni spaima că la căderea Guvernului va rămâne şomer, spre deosebire de amici mai norocoşi care au fotolii parlamentare. Dl Baconschi a avut întotdeauna probleme în a-şi găsi o slujbă pe piaţă, neintermediată de relaţii. Numai eu ştiu câte intervenţii s-au făcut ca să fie angajat la TVR, tot pe motive de securitate socială (la Uniunea Scriitorilor, fieful tatălui său, venise falimentul sau cam aşa ceva), şi singur a povestit ce recunoscător îi este lui Adrian Năstase că nu l-a dat afară de la MAE, după ce a înroşit, de altfel, telefoanele explicând ce traumă ar fi pentru copiii lui să fie luaţi de la şcoala lor din Portugalia şi transplantaţi la loc în patria strămoşească.
Ofertei lui i s-a dat eticheta de creştin-democraţie şi a fost dotată cu un sponsor corespunzător, doamna senator Plăcintă, al cărei fiu (adolescent), înainte de a fi umflat de poliţie pentru tentativă de omor acum două zile, postase deja fotografii pe Facebook cu el însuşi urinând pe troiţe.
Perechea creştină nu a avut deci mare noroc cu promoţia, dl Baconschi, după câteva intervenţii nepotrivite, alegându-se cu o sancţiune de la Consiliul Naţional antidiscriminare pentru remarce rasiste la adresa ţiganilor.
A încercat să recupereze formând un cuplu nou, cu Elena Udrea, pe care a linguşit-o în public fără strop de umor (că n-are), pentru frumuseţe, inteligenţă şi anduranţă (orice o fi aia), şi pe care o anturează asiduu, lăudând-o că tolerează valorile în preajma ei. Acuma, dacă e vorba de el, dovada nu mi se pare concludentă: Pleşu n-a fost tolerat prea mult în preajma ei. Fapt e că, în timp ce pierdem Moldova (EBA a fost delegată să se ocupe), după cum v-am avertizat săptămâna trecută, iar Sarkozy ne pune la locul nostru cu public, dl Baconschi îşi dedică timpul promovându-şi candidatura personală în toate mediile. Nu e nevoie de atâta persuasiune: toţi suntem convinşi că e mai bine să fii preşedintele României decât şomer. Am prefera însă să avem şi noi, şi candidatul o alegere ceva mai vastă decât astea două alternative.
Cu Baconschi şi Udrea hotărâţi să urce scara incompetenţei până la treapta de sus, eventual ţinându-se de mână, şi care cheltuie deja bani pe campanii viitoare, că e vorba de megasăli de sport, clipuri sau prânzuri la Clubul Diplomatic (urmăriţi blogul lui Tolontan sau www.romaniacurata.ro şi veţi afla de unde iau banii), şansele unui viitor al PDL devin cu totul precare. E destul să iei ziarul Curentul, oferit pe gratis la aeroport şi devenit ziarul oficial de partid (aripa murdară), să vezi cum se vorbeşte de Preda, Macovei, Voinescu, ocazional şi de Sulfina Barbu, se şterge pe jos cu ei, ca să îţi dai seama că varianta Baconschi e doar ipocrizie, şi una fără carismă, de altfel. La liberali e mai linişte, nu răzbat decât ofertele de însoţire către Felix, promiţător, ce să mai vorbim.
Ai zice că e pasionantă viaţa politică românească? Nu: deşi cad capete şi curge, literal, sânge (când copii de senatori fugăresc oameni pe stradă cu maşina), de fapt nu se întâmplă nimic. Canibali şi parveniţi se întrec în a ocupa locuri care le sunt indispensabile fiindcă nu sunt capabili să aibă aceeaşi maşină, o casă sau un venit decent dacă nu le iau de la stat.
În timpul acesta, liderii adevăraţi, pe care îi producem şi noi, ca orice popor normal, îşi caută domenii cât mai depărtate de politică sau pleacă: îi întâlneşti din ce în ce mai des în Europa, unde e greşit să se creadă că exportăm numai asistaţi social sau mână de lucru necalificată. Exportăm şi directori în Comisia Europeană, şi manageri, şi profesori universitari. Numai că Europa s-ar descurca ea şi fără liderii noştri, în timp ce noi aş zice că nu prea.
