Sunt un fan al sondajelor de tip „barometru”. Este vorba despre cercetǎri în care, la diferite intervale de timp, se utilizeazǎ aceleaşi întrebǎri, eşantioane echivalente şi, de preferinţǎ, aceeaşi echipǎ de cercetare. Sunt conştient de diferenţele dintre realitate şi imaginea ei reflectatǎ în sondaje. Când rǎspund unui operator de sondaje, oamenii nu spun neapǎrat ce gândesc (în general, oamenii nu prea spun chiar tot ce gândesc) ci, mai degrabǎ, ceea ce gândesc ei cǎ gândeşte cel care pune întrebǎrile cǎ se cuvine sǎ gândeascǎ. Sondajele de opinie sunt, cu alte cuvinte, nişte oglinzi imperfecte, care ne aratǎ ori mai graşi, ori mai slabi decât suntem în realitate. Tot ce poate face un bun tehnician este ca întreaga imagine sǎ fie deformatǎ la fel, şi nu în colţul din stânga jos sǎ lǎţeascǎ, iar în altǎ parte sǎ alungeascǎ.
Cu „barometrele”, avantajul este cǎ dacǎ observi cǎ distribuţia rǎspunsurilor înregistrate la aceeaşi întrebare, dupǎ un interval de timp, s-a modificat substanţial (adicǎ semnificativ din punct de vedere statistic), poţi spune cu certitudine cǎ a avut loc o modificare în opinia publicǎ. Se poate ca felul în care a fost formulatǎ o întrebare, sau faptul cǎ în general e considerat corect sǎ ai o anumitǎ opinie, sǎ îndemne oamenii sǎ rǎspundǎ mai degrabǎ „da”. Nu pot fi sigur cǎ dacǎ 55% au spus cǎ-s de acord cǎ ar trebui lǎsatǎ acasǎ maşina când merg la un chef, exact atâţia sǎ o şi facǎ. Dar, dacǎ repetǎm întrebarea dupǎ un an, şi procentul respectiv a devenit 78%, putem fi rezonabil de siguri cǎ între timp a crescut proporţia celor dispuşi sǎ adopte acest comportament.
Din acest motiv îmi place ideea catedrei de sociologie a SNSPA de a realiza anual un sondaj multi-tematic (Cartografierea socială a Bucureştiului) asupra stǎrii de spirit a bucureştenilor. Am scris despre primul sondaj din serie în urmǎ cu un an, atunci când a fost lansat programul. Al doilea sondaj, dat publicitǎţii recent, indicǎ mutaţii majore, uneori şocante, în felul în care se raporteazǎ bucureştenii la realitǎţile sociale şi politice. Era firesc sǎ se petreazǎ asemenea modificǎri, cǎci între timp am travesat un an de crizǎ majorǎ. O crizǎ nu înseamnǎ în primul rând suferinţe ci, mai ales, bulversare, ieşirea din parcursul lin. E important de ştiut nu doar câţi bani ne-a luat ea din buzunare, ci şi încotro s-a schimbat direcţia în care mergem.
Constatǎm mai întâi o creştere a interesului bucureştenilor pentru viaţa politicǎ: dacǎ în urmǎ cu un an doar 27% dintre ei se declarau interesaţi („mult” şi „foarte mult”), proporţia a crescut acum la 42%. Autorii studiului pun acest fenomen pe seama unei serii de factori de naturǎ mediaticǎ: „politizarea excesivă a mesajului public, în special mediatic, apropierea campaniilor electorale […], politizarea crizei economice şi sociale”. Înclin sǎ cred cǎ, în general, pe oameni îi intereseazǎ mai puţin politica atunci când le merge bine; dimpotrivǎ, atunci când sunt puternic afectaţi resimt nevoia implicǎrii. Drept dovadǎ, procentul celor care declară că au participat la o manifestaţie de protest este în creştere cu 11% (17% în 2010 faţă de 28% în 2011).
Direcţia pe care o capǎtǎ aceastǎ creştere a implicǎrii politice este însǎ îngrijorǎtoare: aproape s-a dublat (de la 14% la 27%) ponderea celor care considerǎ cǎ „Pentru o perioadă de timp, până trece criza, parlamentul ar trebui să fie desfiinţat”; cei care ar desfiinţa partidele politice erau 18% şi acum sunt 28% ; s-au înmulţit de la 35% la 40% adepţii pedepsei cu moartea ; urecheatul elevilor de cǎtre profesori, ca practicǎ pedagogicǎ, era acceptat anul trecut de 26% dintre respondenţi, iar acum ponderea a crescut la 33%. Concluzia mi se pare evidentǎ: criza a împins opinia publicǎ spre atitudini autoritare, totalitare. Opţiunile democratice sunt din ce în ce mai mult în defensivǎ.
Am pǎstrat pentru încheiere vestea bunǎ: a crescut substanţial, de la 22% la 33%, ponderea celor care au aflat cǎ omul se trage din maimuţǎ.
