Romania se conformeaza, de regula, demersurilor Uniunii Europene de extindere a controlului ei asupra tarilor membre. Liderii romani accepta cerintele in baza rationamentului ca schimbarile solicitate necesita, fitecum, o buna bucata de vreme pana sa fie transpuse in realitate. In plus, cu cat tara se afla la o mai mare distanta de Bruxelles, cu atat cresc si sansele de a ignora, in cele din urma, dezideratul. Recent insa, Romania s-a grabit sa-si declare scepticismul la adresa initiativei UE privind crearea unui sistem de autoritate unica de supraveghere a bancilor, menit a reglementa activitatea institutiilor financiare de pe teritoriul comunitar. Presedintele Basescu a fost cel care a turnat apa rece peste proiectul care nu-l va fi incantat, probabil, nici pe premier.
Seful de stat nu se afla la primele remarce sceptice la adresa eficientei regulatoare a UE – in 2004, presedintele critica public esecul Uniunii la capitolul respectarii propriilor reguli, facand referire la contractul incheiat fara licitatie cu gigantul franco-german EADS in vederea securizarii frontierelor romanesti. Actualul Guvern promitea, atunci, sa renegocieze contractul – promisiune ramasa neonorata. Acum, afacerea EADS a revenit pe tapet datorita deciziei sefului de stat de a suspenda o sedinta CSAT pe motiv ca o "mare parte din bani au fost utilizati (…) pentru studii, si nu pentru echipamente pe un sistem care era configurat deja", printre beneficiarii acestor "studii" aflandu-se unele personaje autohtone de certa influenta.
Intregul debaclu EADS se datoreaza atat prioritatilor franco-germane din acea vreme, cat si grabei cu care Adrian Nastase si PSD au incheiat contractul. Acesta reprezenta, de fapt, chezasia sprijinului pe care Romania urma sa-l primeasca in vederea aderarii la UE in 2007, indiferent de gradul ei de pregatire. Social-democratul german Günter Verheugen, pe atunci comisar european pentru Extindere, a jucat un rol central in cadrul derularii acelor evenimente. Dar de-atunci imprejurarile s-au schimbat, iar in prezent actualul comisar pentru Industrie insista ca la vremuri noi se impun si reglementari noi, mult mai drastice.
E lesne de inteles ca o serie de state mai mici, in special din Europa de Est, au ajuns intre timp sceptice la adresa seriozitatii Comisiei. In plus, retelele de putere ale unora dintre ele prefera oricum forma capitalismului neregularizat. La care se adauga, in ultima instanta, si retinerea fata de o institutie superregulatoare, care ar trebui sa activeze extrem de chibzuit pentru a evita transformarea ei intr-o reprezentanta a intereselor marilor puteri ale UE.
Criza financiara a luat Uniunea prin surprindere, toate demersurile majore fiind elaborate si decise in diverse capitale ale statelor ei. Parlamentul European a ramas, la randul sau, mut. Pare complet improbabil ca acesta sa aiba capacitatea de a controla ferm si de pe o pozitie neutrala vreo potentiala agentie regulatoare a UE. Legislativul european a contrastat, in aceste saptamani, puternic cu institutia sa omoloaga de peste Ocean, Congresul SUA. Efectivitatea acestuia din urma a fost criticata, pe buna dreptate, in repetate randuri, dar legislativul american a avut totusi un rol central in cadrul deciziilor adoptate cu privire la strategia menita a tine in frau haosul financiar. Acest rol a fost posibil datorita descentralizarii tarii, a faptului ca membrii Congresului sunt obligati, prin insasi functia pe care o detin, sa-si asculte electorii si sa tina seama de vrerea acestora.
Din punctul de vedere al cetatenilor americani, acest lucru se intampla suficient de des, astfel ca populatia nu intrevede o pierdere a legitimitatii sistemului politic al SUA in pofida slabelor sale performante. In Parlamentul European insa, conteaza mai mult parerile lobbyistilor decat cele ale electoratului. Ca atare, nu prea vad sanse de credibilitate pentru vreo institutie regulatoare a UE – cu exceptia cazului in care Uniunea ar ajunge si ea sa poata fi trasa la raspundere de catre cetatenii ei.
Drept care nu ramane decat solutia agentiilor nationale de control – care pana acum nu au prea performat admirabil. In Marea Britanie bunaoara, principala institutie de resort a esuat in a aprecia corect fenomenul si nivelul de raspandire a practicilor bancare iresponsabile care au condus la declansarea crizei. Dar macar agentia este una independenta.
Structurile analoage din Romania dispun, fireste, de suficient potential pentru a se detasa de amestecul politic, insa acest lucru nu se poate intampla atat timp cat la conducerea lor se afla personaje care urmaresc exact opusul.
Pacat ca presedintele a considerat necesara invocarea opacei Constitutii a tarii pentru a justifica ideea superioritatii institutiei regulatoare romanesti asupra felurimii europene. Sustinerea regularizarii europene poate fi benefica, dar pentru inceput ar trebui insistat asupra optimizarii instrumentelor deja existente. Iar acest aspect presupune, printre altele, un control mai strict din partea Oficiului European de Lupta Antifrauda OLAF, transformarea acestuia intr-o autoritate veritabila, nu doar decorativa, pentru a determina cu adevarat apusul vremurilor de laxitate in materie de distribuire a fondurilor UE – inclusiv in Romania.
