De săptămâna trecută a intrat în cinematografe şi, în premieră românească, pe internet, „Periferic”, lungmetrajul de debut al regizorului Bogdan George Apetri. După ce a studiat dreptul şi a practicat avocatura, tânărul regizor a ales să studieze regia de film în Statele Unite.
Am discutat cu Bogdan George Apetri despre aşteptările lui la premiera filmului în România, despre studiile făcute în America, dar şi despre cum se vede cinematografia românească de acolo.
Filmul a fost deja văzut şi premiat la multe festivaluri internaţionale. Care au fost reacţiile publicului? Şi ce aşteptări ai de la premiera din România, unde, dacă un film are 10.000 de spectatori în toată ţara, deja e o realizare?
Bogdan George Apetri: Premiile sunt frumoase şi bineînţeles că te bucură întotdeauna, dar cred că orice regizor e în primul rând interesat de reacţia publicului – filmele sunt făcute pentru spectatori, nu pentru jurii. La orice festival mă bucură mai mult să stau de vorbă cu spectatorii, după proiecţie, afară pe hol, şi să aud ce gândesc ei despre film, decât să iau un premiu care e rezultatul unui proces de decizie extrem de subiectiv şi care, ca să fim sinceri, depinde enorm de circumstanţe. Până acum filmul a fost primit foarte bine de public peste tot unde a rulat, indiferent de ţară sau de continent. Bineînţeles că orice spectator vede filmul în mod diferit şi fiecare reacţionează în felul său propriu – asta face parte din esenţa relaţiei dintre film şi spectator – aşa că simplific puţin când spun asta, pentru că nu poţi vorbi despre reacţia publicului în general. Dar mă bucur să văd că interesul e întotdeauna extrem de mare după fiecare proiecţie, oamenii sunt atinşi de poveste, de personaj, şi vor neapărat să vorbească despre asta. Sunt convins că vor fi mulţi spectatori interesaţi de filmul ăsta şi în România. Nu are rost să discutam acum despre particularităţile din ţară (numărul şi distribuţia sălilor de cinema etc.), pentru că ştim cu toţii care este situaţia actuală. Aşa că nu sunt nebun să zic că vreau un număr imens de intrări, dar bineînţeles că vreau să vină cât mai mulţi spectatori să vadă filmul, pentru că la ei m-am gândit în fiecare zi de lucru la „Periferic”. În plus, cei care sunt interesaţi vor putea să-mi vadă filmul într-o calitate excelentă şi pe WebKino (www.webkino.ro), mai ales dacă nu au cinema la ei în oraş. Deşi aş prefera să-mi fie văzut filmul pe ecran mare în toată ţara, eu îmi aştept publicul şi în săli, şi pe internet.
Cum se vede cinematografia românească din America?
BGA: În sălile de cinema obişnuite nu se vede (aproape) deloc. În festivaluri şi în cercurile interesate de filmul de artă, cinemaul românesc e omniprezent şi reputaţia lui atinge cote greu de imaginat acum câţiva ani. Când am ajuns în New York, în 2001, filmele româneşti, practic, nu existau (de fapt, chiar nu existau, pentru că a fost un an – cam pe atunci – când nu s-a făcut nici măcar un singur film în ţară). Acum, situaţia e la polul opus. E, cu siguranţă, unul dintre puţinele lucruri care te fac să mai auzi din când în când cuvântul „România” acolo – mai ales dacă trăieşti în lumea cinemaului.
De ce ai vrut să studiezi în străinătate? Şcoala de aici nu e bună?
BGA: Am plecat în străinătate pentru experienţa de viaţă în primul rând, pentru un stil diferit de a trăi, nu pentru că şcoala de aici nu e bună. În opinia mea, şcoala nu e atât de importantă – cu atât mai mult când vorbim de cea de film. Şcoala te poate ajuta, dar într-o măsură probabil mai mică decât îşi imaginează cei care conduc şcoli de film de peste tot. Nu te face nici un regizor mai bun, nici unul mai prost decât te face chiar viaţa, experienţele pe care le ai ca om, nu ca artist. Eu am preferat să am experienţa şi a vieţii de acolo, şi a celei de acasă, pentru că mă întorc foarte des în România, nu stau doar în America.
Cum e viaţa de student acolo? Cum te-ai descurcat cu plata studiilor? Cât costă?
BGA: Când am ajuns eu la Columbia University, un an costa cam 27.000 de dolari – acum e mai mult. Primul an a fost cel mai dificil (a trebuit să contractez un împrumut bancar pentru aproximativ jumătate din taxele şcolare), însă următorii patru au fost mult mai uşori, pentru că, dacă eşti serios, reuşeşti să te susţii numai din burse, mai ales ca student străin. Normal, am avut diverse job-uri, dar, în principal, pentru a câştiga bani în plus, nu pentru a-mi acoperi studiile. Nimic prea complicat şi care să-ţi răpească mult timp, şi toate au fost slujbe în campus, job-uri la care lucram cu plăcere alături de colegii mei de şcoală. Viaţa de student pentru mine a fost foarte frumoasă, atât în România, cât şi în America.
Ca să fiu în tonul răutăcios al anilor ’90 din România când celor care veneau din străinătate şi „îşi permiteau” să aibă păreri li se spunea „n-ai mâncat salam cu soia” ca noi, spune-mi cât de multe ştii tu despre periferia românească?
BGA: Nu ştiu dacă am mâncat salam cu soia, dar am mâncat creveţi din Vietnam, am băut Quick, am încercat (şi n-am reuşit) să mestec „Gumela”, am stat la coadă la pâine, am stat la periferia oraşului în perioada comunismului şi am trăit în România până la 26 de ani. În plus, am practicat avocatura în drept penal înainte de a pleca în Statele Unite, cunoscând astfel o grămadă de oameni de la marginea societăţii. Asta oricum n-are nici o importanţă, pentru că „Periferic” nu e o poveste care se referă, în mod general, la periferia românească – filmul prezintă un personaj aparte, un caz particular şi încearcă să descopere aspectele universale din poveste. Împingând lucrurile şi mai departe – fără să fiu câtuşi de puţin răutacios – Spielberg nu a trebuit să stea într-un lagăr de concentrare ca să se apuce de filmat „Lista lui Schindler” şi nici Danny Boyle nu a trebuit să crească în sărăcia Indiei ca să-şi câştige dreptul de a regiza „Slumdog Millionaire”.
Şi ca să rămân în aceeaşi zonă: „de ce n-ai făcut dom’le film în America”?
BGA: Am făcut, dar nu ca regizor, ci ca producător. După ce am terminat Columbia, am coprodus un lung-metraj care în 2010 a câştigat premiul de regie la Sundance. Imediat după ce am terminat „Three Backyards” am venit în România pentru „Periferic”, refuzând între timp o altă ofertă de regie la un lungmetraj american al cărui scenariu nu mi-a plăcut deloc. Dacă mi-ar fi plăcut acel scenariu, aş fi debutat în America, dar cariera de regizor nu ţi-o poţi controla în totalitate, e ghidată în mare măsură şi de înlănţuirea neprevăzută de circumstanţe din viaţa ta.
