Bistrita a avut inca de la intemeiere vocatie europeana, atat prin populatia cosmopolita, cat si prin asezarea de-a lungul unui mare drum comercial. Acum, aceasta vocatie este implinita prin apartenenta la spatiul Uniunii, desi nu au aparut toate beneficiile altor compatibilizari decat cele spirituale si culturale.
Imi place sa cred ca a fi bistritean reprezinta un brand in Romania si nu numai. Un oras inconjurat de rauri mici care tin in ele pesti mari, un oras care incurca echipe mari in fotbal cu o Glorie ciudata, dar mereu prezenta, din care pleaca cate o Gabi Szabo sau Cassa Locco, cate un ministru, doi, oameni care duc vestea si altii care isi vad doar de treaba spunand ca sunt bistriteni. Iertata fie-mi lipsa de modestie – poate si ea specifica locului –, dar eu asa cred: ca a fi bistritean a inceput sa insemne ceva. Este in simpla rostire a numelui un continut care rostogoleste spatiul mioritic al dealurilor lui Blaga si povestile infricosatoare ale lui Bram Stoker, patimile rebreniene sau patriotismul cosbucian. Ceva bland si puternic, statornic, dar angrenat – cu masura – in dinamica febrila a contemporaneitatii.
Un oras in care ploua de trei ori pe saptamana, in care orgoliile si vanitatile sunt aspru sanctionate, in care adesea meritele nu sunt recunoscute ca sa nu devina vanitati, cam conservator si prafuit din perspectiva tinerilor, cam prea cu idei moderniste din punctul de vedere al batranilor, un burg transilvan care te face sa il iubesti nu pentru ca este special, ci pentru ca te face sa te simti special atunci cand vorbesti despre el altora.
Ceea ce te copleseste aici este uriasul potential uman care face din oras o oala veche, cu incrustatii medievale care, sub presiune, arunca din cand in cand capacul, dand la iveala rarul miros de lucru bine facut si asezat cum se cuvine in lume.
