La Sala Ronda de la Galeria etaj 3/4 a TNB mai poate fi vizitata o expozitie de mare anvergura intelectuala apartinand unei artiste unice in plastica noastra. Este vorba despre Paula Ribariu, care lucreaza cumva impotriva suprafetelor ce nu spun nimic si al caror mesaj – daca exista totusi unul – se rezuma la un simplu vertij cromatic.
Desi si acest gen de lucrari are importanta sa si in nici un caz nu se cuvine sa remarcam meritele unui artist printr-o comparatie care sa-i dezavantajeze pe ceilalti confrati, unicitatea Paulei Ribariu, faptul ca ea nu ataca lumea formelor, ci coboara de fapt intr-un asemenea spatiu ca un herald al unui taram celest, ne face sa o deosebim puternic de alti plasticieni si sa-i acordam un rang aristocratic intr-o societate a celor multi, doar vrednici artizani.
Expozitia de la Sala Ronda este dominata de un singur tip de lu-crare. Tema centrala este aceea a arheului sau a inaintemergatorului. Artista vede nevazutul si aproape tot ceea ce face poarta amprenta unei viziuni de dincolo de lume. Daca am impinge mai departe acest gand, am putea spune ca ea picteaza de fapt icoane, dar nu in canonicitatea cunoscuta, fiindca munca ei nu mai are nici o legatura cu trecutul, ci prin vizionarism cunoaste viitorul. Ca in Apocalipsa Sfantului Ioan, in care e vorba despre un pamant si un cer nou, si aici ne apropiem de premi-sele unei mari si minunate geneze. Spun premise deoarece, nefiind vorba de ceva bine definit sau inchegat, ceea ce primim reprezin-ta doar o potentialitate, o virtualitate, asadar ceva aflat intr-o fericita indeterminare cand apele nu
s-au despartit de pamant, pamantul nu s-a separat de cer, cu atat mai putin oamenii nu s-au autonomizat si formeaza impreuna cu ingerii o entitate misterioasa.
De aici, tocmai din aceasta miza suprema pe care si-a propus-o si probabil si-o va propune cat va trai, pleaca si o fireasca nemultumire a artistei. Vorbind cu domnia sa, ne-a marturisit ca are intentia de-a organiza un fel de discutie la care va invita critici de arta, scriitori, ziaristi, oameni de cultura pentru a le explica intr-un mod bland si amical ca tot ceea ce a facut si face nu are si nu va avea absolut nici o legatura cu conceptul foarte utilizat in arta contemporana, acela de “instalatie”. “Nu sunt o instalationista, ne-a spus Paula Ribariu. Lucrarile mele au o alta miza, nu se inspira din aleatoriul formelor sau dintr-un combinatorism facil”. Perfect adevarat. Poate tendinta abuziva de-a o inregimenta intr-un curent en vogue, dar cu care mintea si sufletul ei nu comunica deloc, nu reprezinta la urma urmei decat actiunea aceluiasi “pattern” schematic si uniformizator, specific vremurilor noastre. Individualitatea exceptionala a unui artist este sacrificata de dragul triumfului unei dogme profane si toata opera sa ajunge astfel la discretia unor intepretari gresite.
Intreaga expozitie de la Sala Ronda a TNB a Paulei Ribariu este un tipat autentic in favoarea unei arte care nu se supune modelor, o arta nonconformista in cel mai bun inteles al cuvantului, o arta vizionara despre ceea ce nu e vazut de ochiul celor multi, dar mintea celor putini poate sa gandeasca.
