A murit anticomunismul, cum proclamă unii? Dacă e aşa, să-l îngropăm creştineşte. Dar, mai întâi, decesul trebuie constatat. Dacă te uiţi la discuţiile nesfârşite despre muzee şi simboluri, pierzi esenţialul şi chiar crezi că subiectul mai trăieşte doar ca sursă de capital pentru oportunişti. Îmi fac datoria să atrag atenţia forurilor responsabile, comentatorilor şi cititorilor mei că esenţialul încă există. Co-munismul a creat anumite nedreptăţi pe care noi, o socie-ta-te divizată şi condusă de incom-petenţi, nu am reuşit să le închidem. Nu să le reparăm – că dacă un tâlhar îi taie cuiva o mână şi îl bagi pe unul la închisoare şi pe celălalt la spital nu ai reparat situaţia integral (nu poţi lipi mâna la loc), dar ai închis subiectul. Noi nu am făcut nici una, nici alta. Şi au trecut douăzeci de ani.
La ora asta, criza economică a făcut redundantă încercarea de a-i mai compensa în bani pe proprietarii cărora nu li s-au restituit imobilele, deşi există o lege în acest sens. Noroc că restituirea în rural s-a încheiat, de bine, de rău, a durat cu mai bine de zece ani decât ar fi trebuit şi a distrus agricultura, dar e gata. În urban însă, după 20 de ani, jumătate din proprietăţi rămân nerezolvate, circa o sută de mii! Legile contradictorii şi corupţia ne-au adus la această situaţie, nu doar nenorocită pentru proprietari, ci şi pentru economie, unde stabilitatea şi certitudinea proprietăţii sunt baza unei creşteri economice sănătoase.
Nu mai vorbesc că noi nu am atins acest rezultat prost fără să cheltuim, dimpotrivă, am rezolvat 50% cu cheltuieli enorme. Iar acum banii s-au terminat, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor i s-a luat, prin HG 63, în 30 iunie 2010 capacitatea de a mai emite titluri de despăgubire în numerar (până la 500.000 RON).
Ce înseamnă asta? Că, orice am face de acum înainte, cei care au fost primii au luat bani, ceilalţi cărora le-a venit rândul mai târziu – nu. Iac-aşa, faci noi nedreptăţi încercând să le rezolvi pe cele vechi. Şi, orice ar face CEDO, asta nu se mai poate rezolva, pentru că nu mai sunt bani. Enfin, nu mai sunt bani pentru a rezolva injustiţiile, bani pentru Catedrala Neamului, Arena Naţională şi Muzeul Comunismului se vor găsi (numai FMI nu a aflat). Că aşa e românul: ctitor. El vrea să aibă un tablou votiv unde să figureze cu toată familia şi unde să scrie: „Primăria Sectorului 2 a făcut această toaletă”. Sau: „Comisia Prezidenţială condusă de Vladimir Tismăneanu şi la propunerea lui Doru Baconschi, PDL, a făcut acest muzeu”.
Nu mai vorbesc de slujitorii lui Dumnezeu IPS Daniel şi arh. Augustin Ioan că mă deprimă (şi a scris Andrei Pleşu mai bine ca mine, despre Slujitorul Credin-cios), dar fapt e că nu o să dea ni-meni bani să rezolve o sută de mii de injustiţii private fără tablou votiv. Implicaţiile economice sunt imense. Pentru anul 2008, de exemplu, România a avut de plătit la CEDO circa 10 milioane de euro, dar asta e nimic faţă de suma de peste un miliard de euro din acelaşi an rezultată din despăgubiri directe şi active transferate Fondului Proprietatea. Justiţia reparatorie costă scump, iar dacă prin asta nu aduci certitudine şi nu în-chizi problema, se cheamă că ai aruncat pur şi simplu banii.
Hai să vă dau nişte estimări. Conform Autorităţii, cei cu dreptul de a fi despăgubiţi au optat pentru cash – 2.335.750.346 RON (aproximativ 600 milioane euro) – şi acţiuni la Fondul Proprietatea – 8.674.216.090 RON (de vreo patru ori mai mult). E o iluzie că acele acţiuni nu costă bani, activele transferate acolo ar fi putut fi privatizate şi din acei bani să plăteşti măcar dobânzile la datoria noastră externă. Conform aceluiaşi site, până la această oră s-au achitat doar 592.819.101 RON, adică circa 150 milioane de euro, deci statul datorează încă proprietarilor de drept sume enorme.
Restituirea imobilelor naţio-na-lizate nu e singurul capitol cu cost economic rămas nerezolvat. În 2009, ca urmare a avântului propagandistic de a dovedi că regimul ăsta e mult mai anticomunist ca alte regimuri, s-a trecut o nouă lege pentru a-i compensa pe foştii deţinuţi politici, 221/2209. Vă reamintesc că începutul îl făcuse regimul Iliescu, prin Decretul-lege nr. 118/1990, care stabilea o „indemnizaţie lunară calculată pentru fiecare an de detenţie, internare în spitalele de psihiatrie, strămutare, deportare sau prizonierat”, dar îi omitea pe cei executaţi (astfel că fiica lui Toma Arnăuţoiu nu putea beneficia, de exemplu, copilul celebru născut pe munte şi dat spre adoptare).
Răul şi mai mare a fost că suma fixă stabilită a fost imediat redusă la nimic de hiperinflaţia care a urmat. Cu toate astea, legea era superioară celei din 2009, mult mai vagă şi care, în loc să stabilească un plafon clar, indexabil şi să dispună rezolvarea pe cale administrativă, îi trimitea pe solicitanţi la tribunal să ceară sume teoretic nelimitate.
Aşa s-a ajuns ca IPS Bartolomeu Anania să dea în judecată statul român pentru despăgubiri de 800.000 de euro (proces lăsat moştenire nepoţilor), pentru că fusese deţinut politic (şi turnător, probabil de asta suma era indexată), ca Ion Diaconescu şi primarul Chiliman (pentru tată-său) să ceară sume enorme, de un milion de euro şi peste. Absurditatea legală era că dl Diaconescu, de exemplu, beneficiase şi de prima lege, de ce o a doua? În sfârşit, lumea a început să meargă la tribunal, judecătorii s-au trezit iarăşi cu o lege ambiguă de aplicat – cuantificarea suferinţei cuiva vreme de 50 de ani! -, dar, cum statul nu are bani, a atacat în instanţă toate deciziile favorabile victimelor.
Înţeleg (de la Monica Macovei) că asta e practica, juriştii statului se duc la toate procesele şi se opun ca statul să plătească, chiar dacă aşa e legea, că altfel vine Curtea de Conturi şi îi mustră (că în rest, CC e celebră prin faptul că nu poate face nimic). Iată aşa, cu stânga trecem o lege şi cu dreapta luptăm contra ei, după ce am creat iluzii la alte mii de oameni, deja greu încercaţi de soartă. În sfârşit, primăvara asta Guvernul s-a trezit să plafoneze prin ordonanţă la o sumă mult sub o sută de mii de euro. Putea face asta de la început.
Aspectele restaurative sunt deci un dezastru. Stăm poate mai bine cu altele, de exemplu cu transparentizarea influen-ţelor oculte ale fostului regim? Din legislatura 2004-2008 CNSAS a verificat peste 500 de parlamentari. Le-a luat ani de zile, au declarat nouă deputaţi, şapte colaboratori şi doi agenţi (2), dar numai în cazul a cinci (5) s-au confirmat verdictele, Mona Muscă şi fratele lui Vadim Tudor sunt singurii de care aţi auzit. La Senat a fost şi mai mare isprava, cu Rodica Stănoiu încă se judecă, lui Micky Şpagă CNSAS i-a retras verdictul în urma contestaţiei lui, numai Dan Voiculescu are decizie definitivă de colaborator.
Ce face el? E vicepreşedinte din partea PNL (aşa scrie pe site-ul Senatului) şi face planuri de suspendare a preşedintelui Băsescu. La legislatura actuală, situaţia e şi mai grozavă: au fost găsiţi doar trei (3) deputaţi colaboratori, doi cu decizie definitivă şi un singur senator confirmat, aţi ghicit, tot Voiculescu. Alţii au reuşit să îşi facă schimbat verdictul sau au câştigat în instanţă (vedeţi rezultatele complete pe romaniacurata.ro). Deja mulţi nu mai sunt verificaţi, că aveau 16 anişori înainte de 1989, şi nu oricine avea precocitatea Alexandrei Gătej.
Impactul public al întregii activităţi e zero, ceea ce nu înseamnă că CNSAS stă degeaba, ei au iniţiat 1.400 de procese în ultimii trei ani, obligaţi de noua lege schimbată ca urmare a acţiunii lui Voiculescu în justiţie. De ce? Ca să dovedească că nişte securişti al căror impact în viaţa publică e zero au fost securişti. Pe scurt, decizia constituţională contra CNSAS (la plângerea lui Voiculescu), precum şi lărgirea ariei de studiu prin noua lege au reuşit să împotmolească CNSAS în irelevanţă. Sau suntem noi paranoici şi nu mai există poli-ticieni securişti, doar în biata Bul-garie sunt zeci – şi găsiţi ca atare de CNSAS-ul lor -, sau noi sun-tem nişte lebede. Dar ăla care există, dl Voiculescu adică, e vicepreşedinte din partea unui partid istoric, fără să fi văzut vreo demonstraţie la Senat din partea suporterilor PNL, şi e virulent. Nu pricep, dacă tot e singurul care a reuşit să se aleagă colaborator, de ce nu îl facem preşedintele Senatului. Vice e meschin.
La banii şi agonia asta, să vă fie clar că era mult mai rentabil dacă statul de la bun început dădea totul înapoi şi le construia locuinţe sociale chiriaşilor sau ardea toate dosarele. De departe. Dar e prea târziu. Şi, în loc să discutăm despre aceste probleme reale, tinerimea de stânga descoperă vechi colaboratori şi spoliatori de fonduri publice gen Cătălin Zamfir ca mari eroi de stânga (măi, în arhive cu voi!), iar oportuniştii de dreapta sunt interesaţi doar de cum să-şi facă ei statuie pe ruinele acestei politici publice. La capitolul cu totul marginal „cum ar trebui finanţate studiile despre comunism şi comemorările sale”, răspund ca liberal consecvent: pe merit.
Nu prin salarii per-manente, că nu vrem să iasă nimeni la pensie de la anticomunism sau de la revoluţie (un pic de ruşine!), ci prin granturi date competitiv prin sistemul naţional de cercetare şi prin fonduri europene alocate acelor particulari care au dovedit că au reuşit să strângă deja bani şi public în jurul proiectelor lor, care sunt numeroase şi diverse, de la cel clasic al memorialului de la Sighet la cel postmodern al Liei Perjovschi, care are o arhivă a comunismului în spaţiul unui garaj. Începutul văd că îl face Monica Macovei, care din fondurile ei aduce pe 18-21 octombrie Memorialul de la Sighet în inima Europei, la Parlamentul European. Numai aveţi mare grijă să nu scăpaţi acolo perle cum că Holocaustul a fost nimic pe lângă comunism şi lăsaţi faptele să vorbească. O vor face mult mai bine decât noi.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor
de politici publice la Hertie School
of Governance din Berlin
